Insuportabila povară a libertăţii…   Leave a comment


un articol de Augustin BUZURA

Nu ma simt înca la vârsta amintirilor. Mi-am masurat existenta în carti, iar cum mai am înca destule subiecte de roman si, nu ma îndoiesc, puterea de a le scrie, încerc sa traiesc cât mai mult în lumea personajelor mele. Desi mi-e lehamite de degradarea si primitivismul în care ne zbatem, o lehamite cumplita, nu fug de lume si nici nu reusesc sa o ignor. De fapt, este aproape imposibil sa faci abstractie de capitalismul nostru de mahala, de violenta, ura, catusele si mascatii care bântuie toate televiziunile. Acestea n-au reusit înca sa tina locul pensiilor si al salariilor pentru profesori, dar ne putem astepta la orice.

ROmanian Apocalypse_25

Din când în când, însa, mai mult decât în anii trecuti, ma pomenesc privind în urma cu luciditate diversele momente si întâmplari pe care, din cauza agitatiei cotidiene sau a neputintei de a le gasi pe loc un sens, le-am lasat în seama zilei de mâine. Si, iata, acest mâine ma previne, prin mii de semne, ca e pe aproape.

El poate dura ani, dar si minute. Si e bine sa fii pregatit întotdeauna pentru ceea ce poate fi mai rau. Acest inconfortabil mâine te anunta si ca trebuie sa spui ce ti-a soptit sau strigat istoria, ce a însemnat pentru tine timpul care ti-a fost dat. Fara ocolisuri, fara prea multa eleganta si partinire. Caci nici viata n-a fost îngaduitoare si cu atât mai putin cei cu care ti s-au intersectat drumurile. Nu e bine sa ramâi cu datorii de nici un fel. Oricât ar fi de incomod si indiferent de consecintele pe care le-ar putea avea gestul de a-ti plati datoriile, adica de a scrie despre ceea ce te-a durut. E de la sine înteles ca o buna parte din cele traite nu au încaput sau nu si-au gasit înca locul în carti. Altele ar avea nevoie de un spatiu mai generos decât le îngaduie hârtia sau uneori chiar sufletul.

Caci au fost prea multe de-a lungul atâtor ani, si e dificil sa porti povara unor lucruri nespuse din delicatete sau din lasitate. Dar de inevitabilul mâine nu te poti elibera decât scriind fiindca si suportabilitatea are limite. Iar preaplinul pâna la urma se revarsa. Este un lucru comun ca întotdeauna nefericirea si durerea ne scriu cartile, dat fiind ca, asa cum spunea si Borges, fericirea este un scop în sine. Demult, în anii de început, ani de cautari chinuitoare si deziluzii, m-a obsedat hotarârea împaratului chinez Shih Huang Ti de a arde toate cartile care au fost scrise înaintea domniei lui. Si tot el este cel care a dat ordin sa se construiasca Marele Zid.

O incredibila sfidare a istoriei, a timpului. Un orgoliu ce se refuza cuvintelor. La o scara mai redusa, aveam pe atunci în tara si noi un constructor, iar luciditatea ma obliga sa ma întreb când va porni lupta cu cartile, asa cum o facusera înaintasii sai care s-au decis sa înceapa o „noua orânduire“ prin a le arde la propriu. E adevarat, a încercat si el prin ordine, instructiuni, ba chiar si încropind o minirevolutie culturala, dar n-a avut succesul pe care îl au mostenitorii sai de astazi. Acestia au dovedit ca o civilizatie poate fi distrusa la fel de bine ignorând cartile, minimalizându-le sau demonizându-le tocmai cu sprijinul constient al facatorilor de carti – urmasii morali si nu numai ai celor care au terorizat tara dupa ultimul razboi. Reteta a ramas aceeasi: denigrare, culpabilizare, diabolizare. Din nefericire, nu este simplu de trait în acest spatiu caruia i-au fost date, cum spunea Sadoveanu, „odihna vântului si tihna valurilor“. În acest spatiu în care trecutul cu nenorocirile lui se repeta mereu pentru ca cei mai multi refuza sa-l priveasca în fata. Aici, totul este improvizatie, mitocanie si mistocareala, prea putini au ochi sa vada ce se întâmpla si mult mai putini încearca sa se întrebe ce fel de oameni suntem. De fiecare data, în situatiile pe care ni le ofera viata din acest minunat spatiu, te pomenesti spunând precum ardeleanul în fata girafei: „Asa ceva nu exista!“

Adesea, pe un plan strict personal, un cuvânt auzit din întâmplare, o imagine fugara, un sentiment înca fara nume înghetat într-un ungher al memoriei, un chip al vreunui trecator – un cromozom activat din cine stie ce viata anterioara! – te pun în fata întrebarii amintite, dar mereu amânate. Sau chiar a unor momente grave, de cotitura, când te descoperi asa cum esti si cine esti, când istoria te obliga sa alegi moartea în locul unei vieti traite în genunchi. Vine o clipa când te descoperi cine esti si când, de multe ori,  ti se ofera sansa sa cunosti adevarata identitate morala a celor de lânga tine. Mai mult ca oricând, în aceste zile, datorita curajului tinerilor basarabeni, am rememorat unele secvente din timpul Revolutiei si, nu stiu de ce, tocmai pe cele din prima noapte de dupa fuga lui Ceausescu.

Caci, din când în când, diverse televiziuni îsi mai amintesc în treacat ca pe aici a avut loc o revolutie si niste naivi au murit în numele unor idei. Ca tinerilor nu le-a pasat de scutieri, arme, amenintari, tot asa cum nu le-a pasat, zilele trecute, nici celor din Moldova. Printr-o asociere fireasca, nu pot uita ca  eram un grup de necunoscuti, adunati de întâmplare, mai ales oameni de conditie modesta, în sediul partidului comunist din Cluj. La câtiva metri de noi, pe trotuar, sângele celor împuscati înca nu se uscase. Pazeam sediul, sau cel putin asa ne închipuiam noi, incapabili sa ne dam seama de ridicolul situatiei.

Cu un secol si ceva în urma, Ana Ipatescu, singura, cu o arma în mâna, a eliberat guvernul provizoriu. Sediul nostru ar fi putut fi eliberat de un singur barbat mai bine facut, cu ajutorul unui baston. Probabil ca ar fi fost suficienta si o amenintare mai energica, mai ales ca, periodic, masini militare care arborasera drapelul gaurit ne anuntau iminenta atacului unor formatii „necunoscute“ de elicoptere, distrugerea barajului din apropiere, otravirea apei, sosirea câtorva coloane de masini straine cu armament. Administratia „comunista“ fugise, se ascunsese sau fusese retinuta de diversii revolutionari, „autoritatile morale“ ale urbei se simteau mult mai în siguranta în biserici, în timp ce orasul avea nevoie de pâine, lumina, apa, caldura. Cine sa dea ordinele de functionare? Caci nimeni nu avea înca puterea de a decide, iar cei strânsi  acolo de revolutie nu stiam ce trebuie sa facem, nu aveam habar cum functioneaza complicatul mecanism pe care, cu cinism, ni-l oferise Istoria. Eram derutati, nu îndrazneam sa scriem singuri nici macar o scurta fraza pe prima pagina alba a acesteia. Nu stiu de ce aceeasi deruta, aceeasi bâjbâiala definesc starea noastra de spirit  si în aceste zile. Nu am fost pregatiti pentru capitalism, nu avem nicio idee despre cum am putea iesi din criza, ca si atunci, ne lipsesc priceperea si luciditatea. Dupa douazeci de ani asteptam iarasi ordine, o mâna salvatoare care sa aranjeze pionii pe tabla de sah, asa cum am fost învatati. În acea prima noapte a ceea ce credeam ca este victoria, imensul spatiu nescris pe care-l aveam înainte îl populasem firesc, cu toate dorintele pe care credeam ca le merita aceasta tara. Si, fireste, cei lânga care ma aflam.

Caci, în strada, în fata soldatilor, terorizat de spaima ca vor mai trage, asa cum o facusera cu putin timp în urma, auzisem nevoile oamenilor rostite cu stângacie, dar rostite. În preajma pericolului, chiar a amenintarii cu moartea, oamenii nu-si ascunsesera gândurile. Îsi învinsesera frica de a spune ce simt si îsi pusesera chiar viata în balanta istoriei. Oamenii vorbisera de libertate. Si cel mai uluitor moment este acela în care, depasindu-ti teama, simti cu întreaga fiinta bucuria de a fi liber. Cine ar fi crezut ca în anii urmatori vor renunta cu atâta usurinta la ea? Cine ar fi îndrãznit sa spuna ca peste doua decenii democratia româneasca va deveni doar o târguiala meschina pe posturi si o bataie jalnica între diverse gasti? Cele tiganesti se înfrunta cu pistoale si sabii ninja; gastile politice nu ezita sa arunce în lupta tocmai justitia. În fond, de ce sa mai pui la lucru bastoanele si brutele, ca în Basarabia, când ai la îndemâna justitia, presa la discretie si spirite înalte capabile sa gaseasca, în buna traditie comunista, verbe si adjective în masura sa denigreze si sa demonizeze la comanda. Scopul diverselor gasti, se întelege, este acelasi, doar mijloacele si sumele de bani sunt diferite. Prin istoria noastra circula nu numai întâmplari de acest fel, adesea cu prea numeroase catuse, ci si toate speciile de ignoranti. De la domnitori fara stiinta de carte, la ministri analfabeti la propriu, de la celebrul, odinioara, Zaroni la multimea de activisti mari si marunti din epoca apusa, la cei de astazi, altminteri plini de diplome, care au ajuns chiar sa se mândreasca cu nestiinta lor, care-si bat joc de Învatamânt, de Sanatate, de Cultura sau de pensionari. Aceasta degradare ar putea parea dupa unii drept o razbunare postuma a comunismului. În realitate, raul este mult mai vechi decât comunismul.

În 1947, cotidianul Partidului Comunist Francez, L’Humanité,  scria ca „ura este o datorie nationala“. Astazi, dupa doua decenii de la Revolutie, ea este întretinuta cu succes de neocomunistii nostri camuflati în anticomunisti. Si, din nefericire, ura a ramas ca în anii când celebrul cotidian comunist francez era în voga. Mi-e teama ca, mai târziu, gândindu-ne cu detasare la semnificatia libertatii la doua decenii dupa dobândirea acesteia, vom fi obligati sa ne întrebam iarasi cu aceeasi candoare: cum a fost posibil? Iar într-o lume în care nu se respecta nimic e posibil orice. Chiar si sa scrii despre circul primitiv de la noi, despre ignoranta si nerusinare. Si, desigur, cu sentimentul totalei inutilitati. Cei ce citesc nu îsi asuma niciun risc, iar cei ce ar putea face cât de cât ceva nu citesc, se multumesc sa faca figuratie într-o piesa penibila, de ev mediu, cu minidictatori si paiate ridicole. Si pentru ca pomenisem de o noapte din acel îndepartat decembrie ‘89, cine si-ar fi putut imagina atunci, în fata armatei, când soarta revolutiei înca nu se decisese, ca dupa doua decenii vom renunta cu multa usurinta la libertate si demnitate devenind o veritabila tara bananiera la discretia escrocilor si a diletantilor? Nici macar paranoici autentici nu mai avem! Sa fim, oare, din moment ce îi mai alegem, tot atât de penibili precum cei ce ne conduc?  Faptul ca îi mai suportam ar putea fi un raspuns. Dar nu singurul…  Probabil ca nu ne este dat sa privim lumina si sa-i întelegem virtutile  decât dupa ce ajungem în fundul prapastiei…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: