Archive for Decembrie 2010

Franz KAFKA – METAMORFOZA…   Leave a comment

Metamorfoza

Franz KAFKA

Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.

«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. în jur se afla camera lui liniştită — o adevărată cameră omenească, deşi cam mică — cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atît de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe — căci Samsa era voiajor comercial — sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la gît : femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, pînă la cot.

Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorîtă de afară — căci se auzeau picurile de ploaie ţîrîind pe glaful de tablă — îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate smintelile astea», gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricîtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvîrcolindu-se, şi renunţă abia în clipa cînd începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care n-o cunoscuse pînă atunci.

«Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu ! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sînt mult mai nesuferite decît cele din magazinul părintesc de odinioară ; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă/se dracului toate astea !» Simţi o uşoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecît îndărăt, întrucît îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.

Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gîndi el, te tîmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu ! Aş zbura numaidecît. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă nu m-aş stăpîni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru ! Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cît poate mai aproape, deoarece şeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranţa ; cînd voi avea, odată, strînşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani pînă atunci — am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă ! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecît, întrucît trenul meu pleacă la cinci.»

Işi întoarse privirea spre deşteptătorul care ticăia pe dulap. «Sfinte Dumnezeule !» se sperie el. Era şase şi jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniştit înainte, trecuseră chiar de jumătate şi se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare deşteptătorul ? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru ; cu siguranţă că şi sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, cînd sună, mişcă pînă şi mobilele din loc ! De fapt, nu dormise prea liniştit, dar probabil că, în schimb, dormise cu atît mai adînc. Şi acum ce mai putea face ? Trenul următor pleca la şapte ; ca să-l prindă măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit ; dar colecţia de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simţea cîtuşi de puţin odihnit şi înviorat. La urma urmei, chiar dacă ar mai prinde trenul, de praftoriţa şefului tot nu scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a aşteptat la trenul de cinci şi a raportat de mult despre întîrzierea lui. Ăsta era omul şefului, n-avea nici şira spinării şi nici minte. Ce-ar fi să anunţe că este bolnav ? Ar fi penibil şi ar da de bănuit, întrucît Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu siguranţă că şeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor sociale, le va face reproşuri părinţilor pentru puturosul lor de fiu şi va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului Asigurărilor, pentru care nu există decît oameni sănătoşi, dar care umblă să scape de muncă. Şi, în cazul de faţă, oare n-ar cam avea dreptate ? Dacă făcea abstracţie de dorinţa de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul nejustificat după un somn atît de lung, în rest se simţea cu adevărat foarte bine şi avea şi-o poftă de mîncare cît se poate de zdravănă.

În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale — iar deşteptătorul tocmai arăta trei sferturi — cineva ciocăni uşurel la uşa de lîngă capul palului. „Gregor, strigă o voce — era a mamei — e şapte fără un sfert. N-aveai de gînd să pleci la drum ?” Ce voce blîndă ! Gregor se sperie singur, cînd îşi auzi glasul cu care răspunse : era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adînc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reţine şi care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decît în primul moment, după care rezonanţa lor se deforma într-atît, încît nici nu-ţi mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg şi să explice totul, dar, în împrejurările de faţă, se mărgini doar să spună : „Da, da, mulţumesc mamă, mă scol îndată ‘”. Datorită uşii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns şi plecă tîrşindu-şi paşii. Dar scurta discuţie atrase atenţia celorlalţi membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror aşteptări, Gregor mai era încă acasă ; şi iată-i numaidecît pe tatăl său bătînd încetişor, dar cu pumnul, în uşa laterală. „Gregor ! Gregor ! strigă el, ce s-a întîmplat ?” Apoi, după o scurtă tăcere îl soma încă o dată, cu glas mai gros : „Gregor ! Gregor !” La cealaltă uşă laterală îl chema încet, tînguitor, sora lui : „Gregor ! Nu te simţi bine ? Ai nevoie de ceva ?” Gregor răspunse în ambele direcţii : „Sînt gata, uite-mă”, şi se strădui ca, printr-o articulare cît mai îngrijită şi prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se şi întoarse la micul dejun, dar sora continuă în şoaptă : „Gregor, deschide, te implor !” Lui Gregor, însă, nici prin gînd nu-i trecea să deschidă, aşa că binecuvîntă obiceiul, dobîndit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate uşile în timpul nopţii, chiar şi acasă.

Mai întîi voia să se scoale în linişte, nestingherit, să se îmbrace şi mai ales să-şi mănînce micul dejun, şi abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucît băgase de seamă că, în pat, nu-şi putea aduna gîndurile. îşi aminti cum uneori, stînd culcat, simţea o uşoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziţie incomodă, şi cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula ; şi fu nespus de curios să vadă cum se vor sfîrşi halucinaţiile lui de astăzi. Nu se îndoia cîtuşi de puţin că schimbarea vocii nu era altceva decît simptomul prevestitor al unei răceli straşnice, boala profesională a tuturor voiajorilor.

Îi fu foarte uşor să dea plapuma la o parte : nu trebui decît să se umfle puţin şi ea căzu de la sine. Mai departe însă, îi veni foarte greu, întrucît era neobişnuit de lat la trup. Ar fi avut nevoie de mîini şi de picioare, pentru a se ridica în sus ; dar, în locul acestora, n-avea decît nenumăratele picioruşe, care se mişcau necontenit în toate felurile şi pe care, în plus, nici măcar nu le putea stăpîni. Dacă, la un moment dat, voia să îndoaie unul din ele, atunci acesta era primul care se întindea ; şi dacă, totuşi, izbutea pînă la urmă să execute cu el mişcarea dorită, celelalte se frămîntau, între timp, ca scăpate de sub control şi păreau cuprinse de o agitaţie dureroasă. «Numai să nu stau degeaba în pat», îi trecu lui Gregor prin minte.

Intîi vru să coboare cu jumătatea inferioară a corpului, dar această parte, pe care de altfel încă nici n-o văzuse şi despre care nu-şi putea face o idee precisă, se dovedi foarte greu de urnit din loc ; totul mergea nespus de încet ; şi cînd, în cele din urmă, cuprins de o furie aproape sălbatică, îşi adună puterile şi-şi făcu vînt înainte, fără a ţine seama de nimic, constată că greşise direcţia şi se lovi puternic de tăblia de la picioarele patului ; iar din pricina durerii tăioase care îl săgeta înţelese că tocmai partea inferioară a corpului era, pentru moment, probabil cea mai sensibilă.
De aceea încercă să coboare mai întîi cu jumătatea superioară a trupului şi întoarse, precaut, capul spre marginea patului. Lucrul acesta fu mai uşor de realizat şi, în ciuda lăţimii şi greutăţii, masa corpului urmă şi ea, încet, întoarcerea capului. Dar cînd se văzu, în cele din urmă, cu capul suspendat în gol, în afara patului, se temu să mai înainteze în felul acesta, întrucît, dacă şi-ar fi dat în sfîrşit drumul să cadă astfel, ar fi trebuit să se întîmple o adevărată minune ca să nu se aleagă cu o rană la cap. Şi, în nici un caz, nu trebuia să-şi piardă cunoştinţa ; aşa că, preferă să rămînă în pat.

Dar cînd, după ce repetă efortul, oftă adînc, căci se pomeni iarăşi în aceeaşi poziţie şi cînd îşi mai văzu şi picioruşele luptîndu-se aprig între ele, fără a putea găsi modalitatea de a le potoli şi de a le orîndui mişcările, îşi spuse din nou că e imposibil să mai rămînă în pat şi că lucrul cel mai înţelept era să facă orice sacrificiu, dacă întrevedea măcar o speranţă, cît de mică, să poată scăpa de acolo. Totodată nu pierdu însă prilejul să-şi amintească, printre picături, că e preferabil să chibzuiască liniştit şi chiar cît se poate de liniştit, decît să ia hotărîri disperate. În asemenea clipe îşi aţintea ochii pe fereastră, dar din păcate priveliştea ceţii matinale, care ascundea privirilor pînă şi clădirile de pe cealaltă parte a străzii, nu-i putea insufla nici încredere şi nici vioiciune.

ROMANIA sub Trei Dictaturi_11…   5 comments

ROMANIA sub Trei Dictaturi_11…

ROMANIA sub Trei Dictaturi_10…   Leave a comment

ROMANIA sub Trei Dictaturi_10…

ROMANIA sub Trei Dictaturi_09…   Leave a comment

ROMANIA sub Trei Dictaturi_09…

ROMANIA sub Trei Dictaturi_08…   Leave a comment

ROMANIA sub Trei Dictaturi_08…

Franz KAFKA – REFUZUL…   Leave a comment

REFUZUL

Franz KAFKA

Când întâlnesc o fată frumoasă şi o rog: „Fii aşa de bună, vino cu mine”, iar ea trece mai departe fără un cuvânt, fata vrea de fapt să spună:

„Nu eşti un duce cu nume răsunător, ori un american lat în umeri, cu o conformaţie de indian, cu ochi dispuşi orizontal, cu pielea mângâiată de aerul pajiştilor străbătute de râuri, n-ai făcut nici o călătorie până la Marile Lacuri, pe care nu ştiu unde să le caut, şi nu te-ai plimbat pe ele. Deci, te rog, spune-mi de ce să merg cu tine eu, o fată frumoasă?”
„Uiţi că nu ai la dispoziţie un automobil care să te legene pe străzi, hurducăindu-se prelung; nu văd nici domni cu haine strânse pe corp, care să te însoţească formând în spatele tău un semicerc perfect şi murmurându-ţi binecuvântarea lor; sânii-ţi sânt perfect aşezaţi în corset, dar această reţinere este compensată de libertatea coapselor şi a şoldurilor tale; porţi o rochie de taftă, plisată, la vederea căreia ne-am bucurat toţi, fără excepţie, toamna trecută; şi, totuşi, câteodată surâzi, iar zâmbetul tău este o primejdie trupească de moarte.”

„Da, amândoi avem dreptate şi, pentru a nu deveni conştienţi în mod incontestabil de acest lucru, mai bine va merge, nu-i aşa? fiecare din noi, singur, acasă.”

ROMANIA sub Trei Dictaturi_07…   6 comments

ROMANIA sub Trei Dictaturi_07…