Franz KAFKA – Un Medic de tara…   Leave a comment


Un Medic de tara

Franz KAFKA

Eram în mare încurcătură: aveam înaintea mea o călătorie urgentă ; un bolnav grav mă aştepta într-un sat, la o depărtare de zece mile; un viscol puternic umplea spaţiul vast dintre mine şi el ; aveam o trăsură, uşoară, cu roţi mari, tocmai bună pentru şoselele noastre ; înfăşurat în şubă, ţinînd geanta cu instrumente într-o mînă, aşteptam în curte gata de drum ; dar calul lipsea, calul. Propriul meu cal murise în noaptea precedentă, din cauză că se istovise peste măsură în această iarnă geroasă ; slujnica umbla acum prin sat, ca să capete un cal de împrumut; dar fără speranţă, ştiam bine, iar eu adăstam acolo fără rost, tot mai acoperit de zăpadă, înlemnind tot mai mult de frig. La poartă se ivi fata, singură, şi clătină fanalul ; fireşte, cine împrumută calul acum pentru un astfel de drum? Măsurai încă o dată curtea ; nu găseam nici o soluţie ; absent, frămîntat, lovii cu piciorul în uşa şubredă a cocinei de porci care sta nefolosită de ani şi ani. Se deschise şi se bălăngăni din balamale încolo şi-ncoace.

Dinăuntru răzbi căldură şi parcă miros de cai. Un fînar cu lumina tulbure se clătina înăuntru, atârnat de-o frînghie. Un om, ciucit pe jos în cotineaţa scundă, îşi arătă chipul deschis, cu ochi sinilii. „Să înham caii? întrebă el ieşind afară de-a buşilea. N-am ştiut ce să spun şi doar m-am aplecat ca să văd ce mai era în cocină. Slujnica sta lîngă mine. Habar n-aveam ce lucruri sînt la îndemînă în propria noastră casă”, spuse ea şi rîseră amîndoi. Hii, frate, hii, soră !” strigă rîndaşul şi doi cai, două animale imense, cu crupa lată, ieşiră unul după altul, cu picioarele strînse lîngă corp, plecîndu-şi ca nişte cămile capetele armonioase şi strecurîndu-se doar datorită şerpuirilor viguroase ale trupurilor prin deschiderea uşii, pe care o umplură complet. Dar numaidecît se ridicară pe picioarele lor lungi, din trupuri ieşindu-le aburi deşi. „Dă-i o mînă de ajutor”, am spus şi fata sa repezit supusă să-i întindă argatului hamurile de la trăsură. Dar abia ajunse lîngă el, că rîndaşul o cuprinde în braţe şi-şi pleacă faţa peste a ei. Fata scoate un ţipăt şi se refugiază lîngă mine ; pe obrazul ei sînt întipărite urmele roşii a două şiruri de dinţi. „Vită ! strig furios, ţi s-a făcut de gîrbaci ?” dar îmi dau seama îndată că e un străin, despre care nu ştiu de unde vine şi că mă ajută de bunăvoie, cînd toţi ceilaîţi mă lasă baltă. Ca şi cum mi-ar fi cunoscut gîndurile, nu-mi ia ameninţarea în nume de rău, ci se întoarce doar o dată spre mine, tot ocupat cu caii. „Urcaţi-vă”, zice el apoi şi într-adevăr: totul este gata. Bag de seamă că încă n-am mers cu asemenea pereche de cai frumoşi şi mă urc vesel în trăsură.

„De mînat caii, însă, am să-i mîn eu, tu nu cunoşti drumul”, îi spun. „Designr răspunde el, eu nici nu merg cu dumneavoastră rămîn la Rosa.” „Nu !” strigă Rosa şi aleargă în casă cuprinsă de presimţirea destinului ei inevitabil ; aud zornăind lanţul de la uşă, pe care-l înţepeneşte bine ; aud clinchetul broaştei care se-neuie ; văd cum, în afară de asta, trece-n goană prin tindă şi prin celelalte odăi, stingând luminile pentru a nu putea fi găsită. „Mergi cu mine, îi spun rîndaşului, sau renunţ la drum, oricât o fi de urgent.

Nici nu-mi trece prin minte să-ţi las pradă fata, ca preţ pentru drumul ăsta. „Zoriţi!” spune el şi bate din palme; trăsura este smulsă din loc ca un lemn în şuvoiul apelor ; mai apuc să aud cum uşa casei mele se sparge şi sare în ţăndări sub izbiturile rîndaşului, apoi ochii şi urechile mi le umple un vîjîit ce pătrunde deopotrivă prin toate simţurile. Dar şi asta doar vreme de-o clipă, căci am şi ajuns la destinaţie, de parcă în faţa porţii mele s-ar întinde îndată curtea pacientului ; caii stau locului liniştiţi; ninsoarea a contenit; jur-împrejur lumina lunii; părinţii bolnavului ies în grabă din casă după ei sora lui; sînt luat aproape pe sus din trăsură ; nu pricep nimic din vorbele lor încîlcite; în odaia bolnavului aerul e aproape de nerespirat; vatra, uitată de toţi, fumegă; voi deschide larg ferestrele ; dar mai întîi vreau să-l văd pe bolnav. Slab, fără febră, nici rece, nici cald cu ochii sleiţi, băiatul se ridică fără cămaşă pe el de sub plapumă, se agaţă de gîtul meu şi-mi şopteşte la ureche : „Doctore, lasă-mă să mor”, Privesc în jur, n-a auzit nimeni ; părinţii stau muţi, aplecaţi înainte, şi-mi aşteaptă verdictul, sora a adus un scaun pentru geanta mea. Deschid geanta şi caut printre instrumente ; din patul său băiatul întinde mereu mîna spre mine, ca să-mi amintească de rugămintea lui. Apuc o pensetă, o cercetez la lumina feştilei şi o pun din nou la loc. Da, gîndesc eu blestemînd, în asemenea cazuri te ajută zeii, îţi trimit calul ce-ţi lipseşte, dată fiind graba mai adaugă încă unul, şi pentru a te copleşi îţi dăruiesc şi un rîndaş. Abia acum îmi aduc aminte de Rosa ; ce să fac, cum s-o scap, cum s-o scot de sub acest rîndaş, cînd sînt la zece mile depărtare de ea, cu nişte cai de nestăpînit la trăsură ?

Aceşti cai care iată că şi-au slăbit oarecum curelele ; care deschid ferestrele din afară înăuntru, nici eu nu ştiu cum ; care bagă capul înăuntru, fiecare ,pe cîte-o fereastră şi privesc bolnavul, nestingheriţi de ţipetele familiei. «Am să plec numaidecît îndărăt», gîndesc eu, de parcă m-ar fi îndemnat caii să pornesc la drum, dar îngădui ca sora bolnavului, care mă crede ameţit de căldură, să-mi scoată şuba. Mi se pune la îndemînă un pahar cu rom, bătrînul mă bate pe umăr, faptul că-mi oferă din comoara lui justifică această intimitate. Clatin din cap ; în sfera strîmtă a gîndirii bătrînului mi s-ar face rău ; doar pentru motivul ăsta refuz să beau. Mama stă lîngă pat şi mă atrage într-acolo ; îi dau ascultare şi, în timp ce calul meu nechează spre tavan, pun capul pe pieptul copilului, care se înfioară sub barba mea rece. Se adevereşte ceea ce ştiam dinainte : băiatul e sănătos, cu o circulaţie cam proastă a sîngelui şi îndopat cu cafea de mama grijulie, dar sănătos şi cel mai bun lucru de făcut ar fi să-l alung din pat cu un ghiont. Dar nu sînt un reformist utopic şi-l las să zacă mai departe. Sînt angajat de district şi-mi fac datoria pînă la capăt, pînă acolo unde aproape întrece măsura. Plătit prost, sînt totuşi generos şi gata să-i ajut pe săraci. Trebuie să mă mai îngrijesc doar de Rosa, apoi băiatul n-are decît să aibă dreptate şi vreau să mor şi eu. Ce caut eu aici, în iarna asta fără sfîrşit! Calul mi-a murit şi uite că nu e nimeni în sat, care să mi-l împrumute pe-al lui. Trebuie să-mi scot cai cocina porcilor, şi dacă din întîmplare n-ar exista cai, ar trebui să merg cu scroafa la trăsură. Aşa stau lucrurile. Şi dau din cap spre familie. Ei nu ştiu nimic din toate astea şi, chiar dacă ar şti, tot n-ar crede. E uşor să scrii reţete, dar, în rest, e greu să te-nţelegi cu oamenii. Ei, vizita mea aici ar fi, aşadar, terminată ; m-au făcut să mă ostenesc încă o dată degeaba ; sînt obişnuit cu asta, tot districtul mă martirizează cu ajutorul clopoţelului meu de noapte ; dar faptul că de rîndul ăsta a trebuit s-o mai sacrific şi pe Rosa, fata asta frumoasă, care trăieşte de ani de, zile în casa mea, aproape fără s-o bag în seamă — sacrificiul ăsta e prea mare şi, în mintea mea, trebuie să recurg, într-un fel la arguţii, pentru a nu mă dezlănţui împotriva famiîiei ăsteia care, oricîtă bunăvoinţă ar avea, nu mi-o poate da îndărăt pe Rosa.

Cînd însă îmi închid geanta şi fac semn să mi se aducă şuba, în timp ce familia stă adunată laolaltă, tata adulmecînd pe deasupra paharului de rom din mînă, mama probabil dezamăgită de mine — da ce-or fi aşteptînd oamenii ăştia de la mine ! — abia ţinîndu-şi? lacrimile şi muşcîndu-şi buzele, iar sora fluturînd un prosop îmbibat din plin cu sînge, în clipa asta sînt oarecum gata să admit, eventual, că flăcăul poate este totuşi bolnav. Mă duc spre el, băiatul mă întîmpină surîzător, de parcă i-aş aduce supa cea mai concentrată — ah, acum nechează amîndoi caii ! — rînduită probabil de undeva de sus, larma asta trebuie de bună seamă să înlesnească examenul, şi iată, acum găsesc fireşte, că băiatul e bolnav. Pe partea dreaptă trupului, în regiunea şoldului, s-a deschis o rană mare cît podul palmei. Cu aspect roşiatic, cu multe nuanţe, mai întunecată în profunzime, deschizîndu-se la culoare spre margini, cu granulaţie fină, cu sîngele inegal grămădit, deschisă ca o exploatare minieră de suprafaţă. Acesta este aspectul ei de la distanţă. De aproape mai apare încă un factor agravant. Cine poate privi la una ca asta fără să fluiere încetişor ? Viermi de grosimea şi lungimea degetului meu mic, trandafirii de felul lor şi, în plus, stropiţi de sînge, parcă fixaţi în interiorul plăgii, se zvîrcolesc să iasă la lumină cu căpşoarele lor albe şi cu nenumăratele picioruşe.

Sărmane băiat, nu te mai poate ajuta nimeni ! Am descoperit marea ta rană ; de la floarea asta din şold ţi se trage sfîrşitul. Familia e fericită, căci mă vede în plină activitate ; sora o spune mamei, mama tatălui, tata cîtorva oaspeţi care intră în vîrful picioarelor şi legănîndu-se cu braţele întinse printre razele lunii din cadrul uşii deschise. „O să mă scapi ?” murmură cu sughiţuri băiatul, complet orbit de viaţa din plaga lui. Aşa sînt oamenii din ţinutul meu. Totdeauna pretind doctorului imposibilul. Şi-au pierdut vechea credinţă; preotul stă acasă şi-şi destramă odăjdiile una după alta; doctorul trebuie să facă însă totul, cu mîna-i delicată de chirurg. Ei, fie cum doriţi ! Eu nu m-am oferit ; dacă mă utilizaţi în scopuri sfinte, îngădui să faceţi şi asta cu mine ; la ce altceva mai bun mă pot aştepta eu, un bătrîn doctor de ţară, lipsit de slujnica mea ! Iar ei, familia şi bătrînii satului, vin şi mă dezbracă de haine; un cor de şcoală, cu învăţătorul în frunte, stă în faţa casei şi cîntă, pe o melodie cît se poate de simplă, textul :

Despuiaţi-l şi-atunci lecuieşte,
Iar de nu lecuieşte, ucideţi-l!
E doar un doftor, e doar un doftor.

Apoi sînt despuiat şi, treeîndu-mi degetele prin barbă, privesc liniştit, cu capul plecat, oamenii. Mă resemnez întru totul şi sînt mai tare decît toţi şi aşa rămîn, deşi nu-mi ajută cu nimic, căci acum mă apucă de cap şi de picioare şi mă aburcă în pat. Mă aşază la perete, în partea rănii. Apoi ies toţi din odaie ; uşa se închide ; cîntecul amuţeşte ; nori trec prin dreptul lunii ; mă acoperă aşternutul, cald ; capetele cailor se clatină fantomatic în deschiderile ferestrelor. „Ştii, aud spunîndu-mi-se la ureche, încrederea mea în tine e foarte redusă. Căci şi tu ai fost azvîrlit undeva, nu te poţi pune niciodată pe picioare. În loc să mă ajuţi, mă strîmtorezi pe patul morţii. Tare ţi-aş mai scoate ochii ! „Aşa e, spun eu, e o ruşine. Dar la urma urmei sînt doctor. Ce să fac ? Crede-mă, nici mie nu mie uşor. „Şi vrei să mă declar mulţumit cu scuza asta? Ah, dar trebuie, fără-ndoială. Totdeauna trebui să mă declar mulţumit. Am venit pe lume cu o rană frumoasă; asta a fost toată zestrea mea.” „Tinere prieten, spun, greşeala ta e că n-ai o viziune de ansamblu. Eu, care am fost prin toate camerele de bolnavi, de-a lungul şi de-a latul ţării, îţi spun : rana ta nu e chiar atît de rea. E făcută în unghi ascuţit, cu două lovituri de secure. Mulţi îşi oferă o latură a trupului şi abia dacă aud securea în pădure, necum ca aceasta să se apropie de ei.” „E cu adevărat aşa sau mă înşeli în aiurările frigurilor mele ?” „E cu adevărat aşa, poţi să iei cu tine pe lumea cealaltă cuvîntul de onoare al unui medic de district.” Şi el l-a luat şi s-a liniştit. Dar acum era timpul să mă gîndesc la scăparea mea. Caii încă mai stăteau credincioşi la locurile lor. Adunai repede hainele, şuba şi geanta ; nu voiam să zăbovesc cu îmbrăcatul ; dacă se grăbeau caii ca la venirea încoace, aveam să săr oarecum din patul ăsta într-al meu. Un cal se trase, ascultător îndărăt de la fereastră ; aruncai legătura în trăsură; şuba zbură prea departe, se agăţă doar cu o mînecă de un cîrlig. Destul de bine şi aşa. Îmi făcui vînt pe cal. Hăţurile atîrnînd liber, un cal abia legat de celălalt, trăsura, după ei, clătinîndu-se fără direcţie, la urmă de tot şuba tîrîtă prin zăpadă. „Zoriţi !” am strigat, dar nu se zoreau de fel ; înaintam ca nişte moşnegi prin pustiul de zăpadă ; în urma noastră răsuna prelung cîntecul nou, dar eronat al copiilor :

Bucuraţi-vă, pacienţilor,
Doctorul v-a fost adus în pat.

Aşa n-am să mai ajung niciodată acasă ; clientela mea înfloritoare s-a prăpădit, un succesor mă fură, dar fără folos, căci nu mă poate înlocui; în casa mea face ravagii scîrbosul de rîndaş; Rosa e victima lui ; nu vreau să-mi duc gîndul ăsta pînă la capăt. Om bătrîn, despuiat, expus gerului ăstor vremuri nenorocite, umblu haihui într-o trăsură pămîntească, cu cai nepămînteni. Şuba îmi atîrnă în urma trăsurii, dar n-o pot ajunge cu mîna, şi nimeni din adunătura de pacienţi în plină mişcare nu mişcă un deget. Înşelat! Înşelat! Am ascultat pentru o dată de sunetul greşit al clopoţelului de noapte — niciodată nu vor fi îndreptate consecinţele.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: