Cine este LIVIU REBREANU(P.01)…   Leave a comment


Cine este Liviu Rebreanu…

Liviu Rebreanu

Naştere 27 noiembrie 1885
comuna Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud
Deces 1 septembrie 1944 (58 ani)
Valea Mare, judeţul Argeş
Profesie romancier şi dramaturg
Naţionalitate Flag of Romania.svg român
Activitatea literară
Operă de debut 1 noiembrie 1908, în revistaLuceafărul (Sibiu) apare povestireaCodrea (Glasul inimii).
Genuri nuvelă, roman, teatru
Influenţe Ion Creangă, Anton Cehov
Liviu Rebreanu - semnatura.gif

Biografie…

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, judeţul Argeş) a fost un romancier, dramaturg şi academician român.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi judeţul Bistriţa-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinereţe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baştină. Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în IonRăscoala,Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someşului. Potrivit afirmaţiei scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, şi apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deşi localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic şi onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

Studii…

A început cursurile şcolii primare în 1891. Autorul va rememora aceasta epoca:Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite şi ale ştiinţei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Şcoala de băieţi din Bistriţa („Polgári fiu iskola”), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întâia şi ultima poezie”. Fascinat de o tânără acriţă dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebuneşte), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acelaşi gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Şcoala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă graniţa cu Austria). La sfârşitului anului I, a obţinut calificativul „eminent”. Ca şi la Bistriţa, a manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiul limbilor străine. La Braşov, a apărut povestea Armeanul neguţător şi fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecţie pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul şcolii, a fost retrogradat din funcţia de chestor. La sfârşitul celui de-al doilea an de şcoală reală, a primit doar distincţia simplă. În cel de-al treilea an a pierdut şi distincţia simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum”din Budapesta (deşi s-a simţit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincţia de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie, 2,3, 7, 8 şi 16 mai, 1, 2 iulie). Între scriitorii excerptaţi au fost clasici francezi, ruşi, germani, italieni, englezi, unguri. Li s-au adăugat câteva proiecte de literatură dramatică: Vetélytársak – Örveny (Rivalii – Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viaţa „intelighenţei” năsăudene.

La Budapesta şi Gyula a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături băneşti, a fost forţat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în „arest la domiciliu”, s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).

A revenit în Prislop, spre disperarea părinţilor, care l-au ştiut domn: Aici am luat contact cu ţăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea …

Detenţia la Văcăreşti şi Gyula…

La începutul anului 1910 era funcţionar la primăria din Vărarea. În luna ianuarie 1910, pe baza convenţiei cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităţilor româneşti extrădarea gazetarului. În februarie Rebreanu a fost arestat şi deţinut la Văcăreşti. Într-un Memoriu adresat autorităţilor româneşti în luna mai, tânărul scriitor a menţionat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfăşurat-o în slujba românilor de peste munţi. În închisoarea Văcăreşti, a terminat nuvela Culcuşul.

Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcuşul, criticul Mihail Dragomirescu a ţinut să o prefaţeze astfel:

Deşi nu admitem crudităţile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuşi, publicăm această novelă, şi încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepţie puţin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observaţie, prin energia decepţiei şi mai cu seamă prin originalitatea limbii.

După o lungă detenţie la închisoarea Văcăreşti, este întemniţat la Gyula. Aici scrie Golanii şi începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale, Budapesta, 1908) al scriitorului maghiar Szini Gyula. Autorul îi era prieten şi – după mărturisiri datând din acele zile (epistola lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) – împreună ar fi scris mai multe lucrări (pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier kepek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la Bucureşti, în paginileUniversului literar (1913) şi în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula. La 16 august, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispăşit după cele şase luni de temniţă.

Greutăţile financiare…

S-a angajat ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea. Din Bucureşti a primit vestea că piesa Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost respinsă.

În toamna anului 1910 se afla într-o situaţie materială precară. A avut convingerea că nu stăpâneşte cum se cuvine limba literară românească:

a trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu şi în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâţia ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influenţelor, şi că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură şi ferită de miasmele de până ieri, adică în Ţară şi mai ales în Bucureşti.
Întâiul meu contact cu literaţii români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am şi trecut dincoace, la Bucureşti.

La Bucureşti a întâmpinat greutăţi financiare: Am sosit cu 300 de lei în buzunar… Şi aici… aici… aici începe un capitol întunecat al vieţii mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria şi pasiunea de scriitor. […] Am venit în contact cu toţi corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înţeles de gingaşii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.

A fost angajat la Ordinea unde redactor-şef era Ştefan Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu. Anul 1911 şi l-a dedicat teatrului. Până în 1912, a avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoţii de Schiller şi Ofiţerul de Franz Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul. O lună mai târziu la teatrul din Craiova a sosit şi Ştefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea soţie a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie).

În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în revista craioveană Ramuri, condusă de Constantin Şaban-Făgeţel, elocventă pentru starea tinerilor căsătoriţi: Neavând la cine apela la Craiova, sunt nevoit să mă dedau la cerşetorie şi, cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt nevoit să mă cerşetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil.

„Dezangajarea” soţiei de la Teatrul Naţional din Craiova pe data 1 mai 1912 (cf. Registrul de procese-verbale, 25 aprilie 1912) l-au determinat să părăsească localitatea, stabilindu-se la Bucureşti. Artista a fost angajată la Teatrul Naţional, la intervenţia lui Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. În Capitală a avut colaborări sporadice la ziare şi reviste, fiind copleşt de greutăţi materiale. Familia rămasă in Prislop îi cere ajutorul cu disperare („acasă suntem 9 oameni”), deşi învăţătorul Vasile Rebreanu mai lucrează „ca cancelarist” la avocatul Tudor Moisil.

Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca reporter la Adevărul (la sfârşitul războiului a fost concediat).

Războiul…

În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofiţer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureştiul. „Fugarul” se află într-o situaţie dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.

Între 12/13 mai1917, fratele său Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraţilor). În primăvara anului 1918 a fost arestat şi anchetat de autorităţile de ocupaţie, dar Liviu a reuşit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialişti, a trecut în Moldovaşi a locuit o vreme la Iaşi. În luna noiembrie a revenit în Bucureşti. În vacanţa din vara anului 1918 a călătorit cu soţia în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârşitul tragic al lui Emil. Reîntors la Bucureşti, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraţilor, fără să reuşească să finalizeze romanul.

În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcţiei Educaţiei Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului. A cumpărat o casă şi o vie la Valea Mare, lângă Piteşti, unde au fi scrise majoritatea cărţilor sale de acum încolo.

La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Naţional. A acceptat numirea de director al cotidianului Viaţa (fără o participare esenţială). În luna ianuarie 1942, a luat parte la un turneu de conferinţe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie a călătorit la Zagreb şi Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societăţii culturale pan-europene. Aici a susţinut că nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură.

Sfârşitul…

La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureştiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică.

La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viaţă la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Debutul…

Debutul în presa românească…

La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga şi O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeaşi revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) şi Nevasta (16 iunie 1911).

A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se în mod deosebit asupra paginilor de critică şi istorie literară din Viaţa românească, aparţinând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influenţa lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune germană, romanul Război şi pace de Tolstoi.

În traducerea lui, revista Ţara noastră a publicat poemul Moartea şoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunându-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mâna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influenţa lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.

  • 16 octombrie – Prima datare pe o proză originală, după sosirea în Bucureşti: Volbura dragostei Cântecul iubirii.

În 19 octombrie 1910 a participat pentru prima oară la o şedinţă a cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, din care mai făceau parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu, Nicolae Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail Săulescu, Mihai Sorbul. A dus cu el o nuvelă, pe care însă nu apucă să o citească.

În luna octombrie a aceluiaşi an a primit o scrisoare de la Mihail Dragomirescu:

Iartă-mă că aseară am uitat de nuvela dumitale. E drept că, chiar de nu aş fi uitat, n-aş fi vrut să te expun la un nesucces, neştiind calităţile ei de mai înainte. Astăzi însă am citit-o şi te felicit, e foarte interesantă povestea şi cu însemnate calităţi literare. Vrei s-o public în Convorbiri critice?

Debutul în Bucureşti…

La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala ţării: în revista Convorbiri critice a apărut nuvela Volbura dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a deschis şirul unei însemnate colaborări: Proştii,CulcuşulGolaniiDintele (1910). A început să primească scrisori de încurajare de la Mihail Dragomirescu care se interesa îndeaproape de ce scrie, l-a invitat acasă şi s-a oferit să-l ajute să primească o slujbă la un ziar.

A fost angajat la Ordinea unde redactor-şef era Ştefan Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu. A fost secretar de redacţie la Falanga literară şi artistică, condusă de Mihail Dragomirescu, funcţie pe care a deţinut-o şi la Convorbiri critice (funcţii mai mult onorifice).

Debutul editorial…

Debut editorial: la Orăştie, apare volumul de nuvele Frământări, la „Librăria naţională”, condusă de Sebastian Bornemisa. În sumar, producţii literare tipărite în revistele Luceafărul şiConvorbiri criticeDinteleLacrima Glasul inimiiCulcuşulOfilireRăfuialaNevastaGolaniiCântec de dragoste [Cântectul iubirii]ProştiiFilibaş [Ocrotitorul].

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: