Archive for Iunie 2011

Livia GEORGESCU – Serphiotis…   2 comments

Livia GEORGESCU – Serphiotis…

Îşi măsură paşii în întunericul pe care îl percepea cu simţurile, cuprinzându-l cu mintea nemijlocit, ca înţelegere ale celor ce nu pot fi sesizate decât astfel şi doar în acest loc, reactualizare a unui alt timp. Se ghida după lumina firavă a lămpii, ale cărei umbre răzleţe făceau prelungirile înfricoşătoare, identificandu-le cu orice închipuire, totul într-o înţelegere speculativă, plăsmuire în faţa căreia se afla o conştiinţă raţională, care-şi desfăşura modul de a gândi potrivit proprilor consecinţe ale celor gândite.

Pătrunse în interiorul cavoului doctorului Aris Serphiotis, o construcţie arhitecturală impunătoare, în stil neoclasic, de plan bazilical. Era alcătuită din două nivele, unul la demisol iar celălalt sub forma unei terase în 19 trepte, dispunând pe laturi şi de o fortificaţie prevăzută cu metereze. Interiorul cuprindea o încăpere centrală, cu deschideri înspre răsărit şi apus, şi două abside laterale, despre care se credea că prelungirile acestora duc într-un tunel până la Dunăre. În încăperea de la intrare se aflau două morminte din marmură albastră. Pe tavan era pictat un vultur, care avea capul înclinat către dreapta iar de jur împrejur 13 stele şi cuvintele “annuit coeptis”.

În prima instanţă, cu percepţia celor existente, fiecare mişcare a lui Willy Pragher părea a fi un act omenesc în singularitate doar că, în proximitatea celor ce se regăseau acolo, misterul îi veni în întâmpinare. Pătruns fiind de intimitatea lăcaşului, confirmând la un alt nivel ceea ce îi fusese deja sesizat, Willy se adresă celui care-l însoţea:

– Nu mă îndoiesc de faptul că ceea ce văd cu ochii şi ating cu mâinile nu ar exista de la 1880 şi până azi, 23 iunie… Ar fi o impietate să nu spun că subzistă în sine şi fără să mă aflu eu în acest timp, aici şi acum. Trebuie să ştiu ce anume se găseşte dincolo! Am învăţat să mă folosesc de timpul vesperal al unei altfel de magii, şi acum voi trece dincolo de aceste abside, prin zid. Rosti aceste cuvinte cu acea împietrire a feţei celui care-şi înghite adevărul în tăcere aruncându-l, ca-ntr-o retragere în sine, lângă alte şi alte sentimente sedimentate în subconştient, cenzurate. Niciun muşchi nu i se clinti şi nici măcar strângerea de mână imperceptibilă a lui Gadamer nu-l făcu să renunţe. Nu mai putea amâna şi nici aştepta, nici măcar de dragul jocului de a nu crede.

– Cum să nu!, rosti pe un ton ironic Gadamer. Orice formă de apropiere între cele ce sunt radical diferite, cum ar fi cuvântul şi lucrul sau gândirea şi existenţa, nu este altceva decât simplă speculaţie. Nu tot din ceea ce zici acum se şi împlineşte, iar dacă tu crezi că intri prin zid nu înseamnă că vei şi reuşi să intri în fiinţa însăşi a lucrului gândit. Cu siguranţă vei da cu fruntea de zid! Şi vrei să zici că nu este niciun şiretlic?!

– Nu, nu este. Am deprins asta mai demult. Trebuie să ai înţelegerea că te poţi folosi de tot ceea ce ai învăţat până la un moment dat, luând totuşi în considerare şi faptul că odată şi odată vei întâlni un zid, exterior voinţei tale, care nu se va mai deschide nicicum, refuzandu-ţi prezenţa. Şi atunci nu vei mai fi cu adevărat.

Rosti câteva vorbe tainice şi se repezi în zid, ca şi când nimic n-ar fi fost acolo. Zidul a părut că se topeşte în faţa lui, devenind de o consistenţă ciudată, în întâmpinarea trupului său transubstantiat. Lumina puternică îl orbi pe Gadamer, care mut de uimire îşi acoperi ochii şi, pentru o clipă, uită de faptul că se afla într-o cameră mortuară. Se sprijini de una dintre cele două coloane sculptate, căzând în genunchi în faţa troiţei, unde se afla o icoană pictată pe lemn, reprezentând Sfânta Treime, în cele trei ipostasuri consubstanţiale. Privi la zidul din faţa sa, care îşi deschisese ca-ntr-o oglindă esenţa inimii acelui altar, din care se ridicau zece ramuri ale unui arbore, respirând viaţa atemporală şi depăşind orice formă de cunoaştere apofatică. Simţi în acel moment că face parte din trupul lui Dumnezeu, ca manifestare a energiilor divine. Cele zece raze iluminate ale arborelui din mormântul lui Serphirotis scânteiau precum safirul, susţinând existenţa a tot ceea ce se afla. Ketherul, în combinaţie cu literele alfabetului sacru rostit mai înainte, constituia calea de acces către tainele de dincolo. Piatra care lipsea din vârf, se revela acum altfel, drept piatra cea din vârful unghiului. Privirea întâlni dincolo de abisul sfant, din care toate izvorasc si spre care toate se intorc, infinitul absolut al unei alte priviri, un ochi încadrat într-un triunghi, prin acesta întrevăzându-se misterul inefabil al divinităţii. Întunericul deveni imprecis iar timpul se deschise cu acea năzuinţă originară, acţionând ca vedere nemijlocită.

Gadamer, în încercarea lui de a-şi reduplica aparenţa evanescentă, îşi orientă privirea către imaginea de mai înainte, umbra unei alte umbre, desprinsă şi dispărută între ziduri. Aparenţa de gradul întâi se transformă acum în una de gradul al doilea, şi tot aşa, ca o altă imagine suprapusă alteia, în oglinda fantomatică a timpului. Repetând aceleaşi cuvinte, cu străşnicia celor de mai înainte rostite, făcu câţiva paşi înapoi, lăsând capul în jos, repezindu-se în acelaşi zid. Izbitura a fost destul de puternică, de oglindire a propriei reflecţii, ca duplicare a realităţii, intervalul creat prăbuşindu-l în prezent. Mai rău ar fi fost dacă ar fi întâlnit în faţa sa un zid care ar fi vrut să se deschidă înaltul Abgrund, considerat abisul sfânt, conducându-l dincolo de orice formă şi de orice diferenţă, din care toate izvorăsc şi în care toate se întorc în infinitul absolut. Cuprins de ciudă ar fi irosit taina cuvântului prin necredinţă.

***

Dacă manifestarea primă este doar un act contingent, ceea ce se poate manifesta ulterior, ca recurenţă generică, poate depăşi firescul şi simpla percepţie omenească. Perspectiva, o conexiune de acte şi reacţii, înţeleasă ca modalitate de interpretare, îi oferea acum lui Willy un chip diferit, ca-ntr-un joc nesfârşit în fluxul vertiginos al timpului. Se trezi afară din încăpere şi, nebun de bucurie pentru că reuşise să depăşească planul metafizic al zidului, uită pentru moment de sinele real.

Willy avea o carte poştală în mână. O privi ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă o lume care nu era a lui, pe care viaţa însăşi ar fi produs-o fără consimţământul său, iar el îşi apăru sieşi situat pe o scenă, cu imaginea întregului unei alte vieţi, jucând un rol necunoscut. Doar timpul eonic era singurul care-şi cunoştea prestiinţa trecerii, permiţând apariţia spectacolului. Se chinui să desluşească scrisul, pe alocuri şters, ce-i păru cunoscut, având siguranţa că acele cuvinte ii sunt adresate:

“…între umerii tăi albi, doi copaci îngheţaţi în singurătate, unul înfipt la Crivăţ-Răsare, altul rostogolit cu osiile, dinspre tâmplă către străfundul inimii. Sărut pleoapele tale, întredeschise aripi într-o îmbrăţişare, dăruită tăcerii din clepsidră, vorbire arcuită pe spinarea luminii şi prelinsa pe arcuşul timpului rupt în silabe de mirarea iubirii! Închide-ţi privirea şi uită-mă, opreşte-mă în gândul tău şi când îţi va fi dor de mine sfâşie-mă-n tăcere, îmbrăţişează-mă!”€œ.

Dorinţa izvora, crescând într-o împreunare fierbinte în mintea celui care parcurgea rapid rândurile scrise, închegându-se într-un întreg viu. Doar privirea era cea care, exact ca-ntr-o fereastră, întâlnind dincolo de sine celalaltă reflexie a cuvintelor, putea să se desprindă şi să cugete, fiind capabilă să perceapă propria finitudine prin existenţa modului său simplu de a fi. Îi păru că iubirea asta i-ar fi aparţinut, simţind-o pentru el. Cuvintele îi erau adresate lui, fiind scrise de către Doris, datate din 26 septembrie 1950. Îi dădea întâlnire la Kurhaus Glotterbad, undeva la 17 km de Freiburg.

Se uită de jur împrejur şi-şi aminti brusc de alte diferite locuri de întâlnire, la Die Walhalla bei Regensburg, la Bayreyth, în Festspielhaus Richard Wagner, la Locarno şi în Lindau Bodensee. Era el, Karl Hellmann. Sopti pentru sine:

“- Mă simt responsabil pentru existenţa ta, voi ajunge acolo doar pentru ca să te întâlnesc, odata…”.

Se trezi prăbuşit lângă zidurile unei vechi construcţii din lemn, Precista, care fusese recladită în anul 1647, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Deasupra altarului acesteia ştia că se afla o cameră secretă. Se spune că exista un tunel pe sub Dunăre, de la Precista şi până pe malul celălalt al fluviului. Doria se aşezase în iarbă, aplecată asupra lui, sprijinită cu spatele de zidurile vechilor ruine. El stătea cu capul în braţele care i se încrucişau tainic în jurul umerilor.

– Ce căutăm noi acum, aici?

– Cum adică, ce căutăm? Ştii ce bine mă relaxez eu acum, în braţele tale? Nu ar fi trebuit să mă surprindă asta şi totuşi de ce să fiu în altă parte acum?

– Nu cred că te surprinde. Efectul este scontat şi firesc este să placă, spuse Doria, trecându-şi degetele subţiri prin părul lui, într-o mângâiere caldă.

– Eu aşa speram în intimitatea mea, să te surprindă şi pe tine.

– Evident, dar trebuie să mă surprinzi şi cu altceva…

– “Trebuie” asta al tău sună sentenţios! Dar îmi place kantianismul tău. Mi-a sunat a imperativ categoric.

Continuă să o privească altfel, încât Doria îşi coborî ochii din privirea lui. Se ridică si, plimbându-se prin iarbă, rupse câteva flori.

– În noaptea asta porţile cerului se deschid. Trebuie să-ţi împletesc această coroniţă de flori şi să ţi-o dăruiesc, iar tu să o primeşti. Este semn al unui legământ tainic al sufletelor noastre unite azi.

– Unire a sufletelor? Prostii! Eşti de unul singur, te naşti şi mori singur! Eu nu cred în această unire a sufletelor. Ar fi imposibilă.

Anunțuri

Ecaterina BARGAN – Copacul Mamei…   2 comments

Ecaterina BARGAN – Copacul Mamei…

Aveam şapte ani când mama a murit. Atunci lumea în care trăiam a devenit crudă şi rea. Aveam 3 surori. Două mai mari decât mine şi una mai mică. Mezina încă nu vorbea bine când, într-o dimineaţă, oamenii s-au grămădit în ograda noastră să bocească mortul. Cum să-i explici unui copil care încă nici 5 ani nu are că nu o să-şi mai vadă mama? În ziua aceea mi s-au scurs lacrimile pentru mulţi ani înainte, ani în care n-am plâns deloc, deşi am avut de suferit tot mai mult. 

Peste o săptămână tata a trecut Nistrul cu barca şi s-a întors cu o femeie străină pe care a adus-o în casa noastră şi ne-a ordonat să-i spunem mama. Mă sforţam din toate puterile să-i zic aşa cum vroia tata, dar nu puteam merge mai departe de prima consoană, spuneam M şi mi se ridica un nod în gât, apoi mi se împleticea limba. Femeia asta străină, căreia tata îi spunea Nina, mă trosnea de fiecare dată, iar eu fugeam şi îmbrăţişam copacul mamei. Copacul acela era unicul lucru care mi-a rămas de la ea şi era cel mai frumos dintre toţi copacii pe care i-am văzut vreodată. Veneam în fiecare zi la el împreună cu surorile mele şi ne bucuram de el, repetând cu voce că acesta e copacul mamei, a mamei, a mamei, iar baba Nina murea de ciudă şi gelozie. Într-o zi tata a tăiat copacul mamei şi acesta a fost cel mai trist eveniment de după moartea ei. Atunci am început să-l urăsc şi pe tata, dar ştiam că totul e din vina ei. 

Odată baba Nina stătea deasupra unor borcane, şi, în timp ce le spăla, mă insulta în toţi dracii:
– Copchil prost shi eşti, idioţenie de copchil, uite-te cum roz’ tu piuliţa asta cî Nu aşa sî roadi! Pocitanie di copchil shi eşti tu, oooof, nu eşti bunî di nicî, oooof, numa’ porcării în capu’ tău prost, nici măcar o piuliţă n-o poţi curăţa ca lumea! Măta o fost o vacă şi tu eşti o giţâcî proastî… nicî nu poţ fashi!

Baba Nina continua să urle la mine, iar mâinile ei chircite de furie luceau scârbos a grăsime şi erau gata să sfarme în ţăndări borcanele murdare de untură. Cuvintele îi ieşeau pe gură ca nişte pumni de noroi, iar cutele din obraji şi fruntea încruntată o făceau să arate ca o mumie. Când i-am aruncat o privire urâtă, s-a înnegrit la faţă şi ochii tulburi i-au ieşit puţin din orbite, exact ca la peştii alteraţi pe care îi aducea tata de la pescuit în fiecare sâmbătă, ca eu şi surorile mele să ne vărsăm maţele curăţându-i. Liliacul de deasupra ei, pe care, atunci, îl vedeam în contrajur, părea că-şi lungeşte crengile cu gheare în vârfuri şi stătea gata-gata să o înhaţe şi să o tragă în întunericul lor absolut. Baba Nina urla şi urla şi urla, iar saliva îi ţâşnea din gură într-o brizură de picături sub care iarba se făcea palidă de parcă un şarpe veninos ar fi trecut pe acolo cu crima, lăsând duh rău. Baba Nina se clătina în timp turna apa murdară dintr-un borcan în altul, iar umbra ei se deplasa când într-o parte, când în alta, lăsându-se înghiţită o vreme de negriciunea liliacului pe care ea îşi întindea la uscat cârpele de spălat vesela.

– La puşcărie ţi-i viitoru’, acolo ai sî shii şăfî pi bandiţ, toţ’ ar sî-ş ştiargî papuschii di tini, mai diparti di puşcării n-ai sî ajungi! Copchil spurcat şhi eşti tu!…

În timp ce baba Nina vorbea, eu mă înecam în tăcere, înghiţeam noduri şi continuam să rod rugina din piuliţa aceea blestemată, şi cum stătea ea aplecată, în mintea mea a apărut o voce care mi-a spus „Ucide-o, Ucide-o!”, după care o altă voce mi-a spus „Las-o, nu o ucide”. Stăteam cu piuliţa deasupra capului ei şi eram gata s-o trosnesc, când mi-am dat seama că cele 2 voci pe care le auzeam sunt două forţe care m-au posedat dintr-o dată, forţa binelui şi a răului, şi atunci am înţeles că răul e cel pe care trebuie să-l ignor. Cel mai bine e să mă închid în mine, într-un soi de nonexistenţă, şi să fac ce am de făcut, într-un mod mecanic, ca o maşinărie, fără să-mi pese de partea sentimentală a lucrurilor, să ignor răul, asta trebuia să fac, sau să fug.

Atunci nu am mai putut suporta ofensa şi am fugit. Am fugit mult, am fugit fără să mă gândesc la nimic, am fugit timp de două zile, dar nişte vecini m-au găsit şi m-au adus înapoi cu forţa. M-au luat în spinare şi m-au adus acasă. Atunci Baba Nina a luat lanţul de la câine, lăsându-l slobod, şi m-a legat pe mine cu acel lanţ de piciorul stâng. Tata nu a făcut nimic ca să mă apere. Din acel moment am început să-l urăsc încă şi mai mult. Am stat aşa trei zile. Eram plină de vânătăi, piciorul îmi sângera deasupra gleznei, sângele se amesteca cu nisipul, apoi se usca.

După ce mi-au dat drumul, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe frunzele cartofilor din grădină, apoi din harman, apoi de la seră, apoi de la vie, şi după ce am strâns toţi gândacii de colorado de pe terenurile noastre, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe terenurile vecinilor, care vegheau asupra mea să nu fug. Aveam o reputaţie groaznică în sat. Eram copilul diavolului care a îndrăznit să fugă de acasă, fiindcă dracu’ i-a luat sufletul. Aşa se vorbea prin sat. Doar surorile mele mă iubeau şi mă ajutau cât puteau. 

Când mi-am ispăşit pedeapsa, baba Nina mi-a dat voie să muncesc acasă şi toată ziua numai asta făceam, munceam. N-aveam habar de unde născoceşte toate comenzile de lucru şi cum pe lumea asta e posibil ca lucrul să nu se mai termine. Şi tata lucra, numai că nu acasă. Tata era brigadir la colhoz şi se ducea să muncească în fiecare dimineaţă, întorcându-se numai seara acasă. Baba Nina nu ne hrănea zile în şir. Baba Nina ne lovea cu polonicul murdar de orez, şi când fugeam la tata în braţe să-i spunem că suntem flămânde, el nu ne credea, pentru că aveam faţa murdară de mâncare. Baba Nina ne ţinea în foame nu pentru că am fi fost aşa de săraci încât să nu avem ce mânca, ci din răutate.

După ce am crescut, nu mai locuiam cu părinţii. Aveam famila mea şi eram departe de locul copilăriei mele. Acasă la tata trăgeam foarte rar, şi atunci o ignoram pe baba Nina, care îmbătrânise înainte de vreme. De fiecare dată când intram, vedeam copacul mamei tăiat, dar lăcrămioarele din jurul trunchiului continuau să înflorească în fiecare an şi doar ele îmi potoleau dorul de ea. 

Botezul unui CAROL – FERDINAND de aiurea…   Leave a comment

Duminica 23 mai 2010

Ora 10:08:05 AM GMT

Botezul unui CAROL – FERDINAND de aiurea…

Sint atit de obosit…Atit de obosit incit as fi in stare sa dorm, cred ca 1000 de ani… Si tot nu mi-ar ajunge… Sint atit de obosit…

Ne-am incurcat in propriile noastre indaratnicii, in propriile noastre minciuni labartate… Pe unde intorci capul zaresti numai necazuri amestecate cu bautura ieftina…

Tara se clatina pe picioarele-i din ce in ce mai slabite si mai sclerozate… Traiesc o turbulenta aiurita in cap, de parca as fu incontinuu beat, sau mai bine zis ametit de un alcool neprieten… Din cind in cind, obosit fiind ma mai retrag in pat si de acolo privesc prin ecranul televizorului pustiu de orice atentie interesanta…

Ieri, de pilda, nu stiu ce print roman si-a botezat odrasla avindu-l drept nas pe Traian Basescu… Traian Basescu, nas…  BASESCU si BERCEA MONDIALU’… BASESCU si CAROL – FERDINAND… ce amestecatura infecta sub masca unui gest crestin… Ohhh!!!… Biete mogildete supte de orice  lumina sfinta…

Atmosfera se cerea incarcata de sclipiri diamantine, de sclipiri cuvioase… Lume multa, lume adunata de prin toate ungherele bogate ale tarii asteia sarace si umile… Preoti, coruri si voci deosebite s-au grabit sa se adune in fata lui Dumnezeu pentru crestinarea micului Carol – Ferdinand…

Mi s-a parut ciudat, sa fie botezat, sa fie crestinat intru numele a doi mari inaintasi, arhitecti ai Romaniei ce-a fost…un copil bogat printr-o decizie nebogata, printr-o decizie straina luata de doi oameni straini de poporul asta…

Ce legatura o exista intre dumnezeire si umflatii zilelor noastre nu am priceput. Cert este ca sentimentul de profund dezgust mi-a inundat saliva gurii inclestind-o pentru o buna perioada de timp…

Ochii nu mi-i pot bloca. Privirea si intelegerea fenomenelor profund antiromanesti, nu mi le pot bloca, pentru ca simt o acuta nedreptate pentru ceea ce traieste poporul roman, acum si aici…

Ticalosia trecerii spre “democratie”, a inceput printr-o baie de singe… Printr-o baie de singe se va incheia aceasta mascarada a vietii specific noua si numai noua… Bietii ignoranti, bietii nestiutori, bietii goliti de suflete si Intelegere…

Ne-am incurcat in propriile noastre indaratnicii, in propriile noastre minciuni labartate… Pe unde intorci capul zaresti numai necazuri amestecate cu bautura ieftina…

Tara se clatina pe picioarele-i din ce in ce mai slabite si mai sclerozate… Traiesc o turbulenta aiurita in cap, de parca as fu incontinuu beat, sau mai bine zis ametit de un alcool neprieten… Din cind in cind, obosit fiind ma mai retrag in pat si de acolo privesc prin ecranul televizorului pustiu de orice atentie interesanta… privesc straveziu pina dincolo de orizonthul methal propriu, pina dincolo de puterea mea de intelegere si acceptare…

Un copil nascut pe undeva prin Moldova, mai precis in satul Flaminzi, domnul nostru presedinte nu s-ar fi aplecat sa-l crestineze… S-a grabit spre Carol – Ferdinand…crezind ca astfel intra de drept in galeria Istoriei noastre de Inceput, Istoriei noastre de Aur…

Flaminzii isi ingroapa si acum mortii de la 1907… Si se va incrincena sa le descinte ranile impuscaturilor pina dincolo de priceperea noastra sincera in Intelegerea Gestului lui Isus Christos… 

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute… CRIZA de identithathe…   Leave a comment

Joi 07 octombrie 2010

Ora 10:17:24 AM GMT

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

CRIZA de identithathe…

Este dimineata. Am ajuns intr-un cimp imbibat in apa unei toamne triste. Peste tot apa murdara si-a facut salas rece-cald. 360 de grade geometrice din perceptia mea obosita ma obliga sa respir si sa accept realitatea morbida… Nicaieri vreun pluton de garda. Nicaieri epoleti aurii sau pusti incarcate puhav cu munitie de manevra… Si totusi atmosfera din cimp aduce a ceremonie mortuara in cinstea unei crize neintelese… Imi este foarte greu sa inteleg criza prin care trece poporul roman.  Si cu atit mai greu imi este sa invat rostul si noima acestei crize autoimpuse… Pentru ca asa simt: criza asta nenorocita ne-am autoimpus-o, ne-am impins-o pe git in jos, ne-am spinzurat cu Ea de Ea…de picioare, de cap, de vieti…

Vreau sa merg intr-o directie si nu reusesc. De fapt, in ultima vreme foarte putine lucruri imi mai reusesc. Parca s-ar fi scufundat pamintul pe care eram invatat sa pasesc. Si parca dintr-o imagine nebanuita scena pe care exist nu este ancoratha de nimic solid, de nimic care sa-mi aduca aminte de stinca unei educatii in care am fost poleit de foarte tinar… Istoria nu ma sprijina. Amintirile se invirt ametitor in cap. Imaginile lor par sa fie sterse, dar nu de tot. Par sa fie blurate, doar si suficient cit sa ma simt aproape tot timpul ametit peste masura, nesigur si izolat in propriile-mi confuzii… in propriile-mi ginduri incetosate peste limita intelegerii imediate…

Cu toata imaginatia din lume, nu mi-am inchipuit cit de dureroasa poate fi o CRIZA de IDENTITHATHE,,, si mai ales, cit de profunda, perfida si definitorie…

 

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…   Leave a comment

Marti 20 Aprilie 2010

Ora 8:54:22 AM GMT

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…

Ploua in toata fiinta mea, in 53 de stari… Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare… Doamne, Ce mai Ploua!!… Demult nu a mai plouat asa… De foarte multa vreme… Ploua in Liniste. Linistea pe care mi-am desenat-o pe fundalul sufletului, sustine linistea ploii care m-a cuprins intr-o adevarata stare de linistire necontrolata… Ploua in toata fiinta mea…

Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare…Aud ploaia strecurindu-se prin toti porii vaselor mele de singe obosit… Vasele mele de singe au obosit de atita circulatie, de atita munca neostoita…de atita exploatare… Atit de mult au muncit vasele mele de singe sa-mi alimenteze functionarea creierului, fara de care orice initiativa nu si-ar fi motivat definitivarea… incit inundarea lor cu apa de ploaie aduce intr-insele pace, racoare, bine-meritata odihna… Si ma gindesc. Singele este cel care m-a impins spre dorintele creatiei, spre dorintele existentei neirosite, spre nemurire functionala…

Si Ploua. Ploua a nesfirsire, ploua intens…fara opreliste, fara noima, fara indurare….Ploua peste toata fiinta mea plapinda…

O stare molcoma amestecata cu o stare de plumb fierbinte m-a invelit chiar de dimineata, cind am iesit din casa. Prima STARE, a fost de intimpinare… A doua, de multumire… A treia, de atentie… A patra, de reverie… A cincea, de sedimentare… A sasea, de pornire… A saptea, de hotarirea asezarii scrisului in matca Raminerii… A saptea-bis, de concentrare afrodisiaca… A opta, de mingiiere… A noua, de dorinta imbratisarii ploii… A zecea, de dor de mine… A unsprezecea, de satisfactia putintei dusa pina aproape de capat… A doisprezecea, de minunea zgomotului ploii… A treisprezecea, de limbajul ploii, limbaj care nu-mi este deloc strain… A paisprezecea, de vrerea reamintirii imaginilor mele dragi… A cincisprezecea, de bucurie… A saisprezecea, de gustul de necintarit al Apei de Ploaie… A saptesprezecea, de inchinaciune… A optsprezecea, de duiosie pentru sufletele nebucurate de ploaie.. A nouasprezecea, de Impartasire limitata… A douazecea, de cadere demultiplicata din plan in plan… A douazecisiuna, de dorinta diluarii singelui in apa de ploaie… A douazecisidoua, de nehotarire… A douazecisitreia, de dorinta scrisului unilateral… A douazecisipatra, de frica opririi ploii… A douazecisicincea, de Crincena oboseala umeda… A douazecisisasea, de fiinta mea inbucurata de sarutul ploii de aprilie… A douazecisisaptea, de inchisul lacrimilor de frica pierderii printre cotloanele unei Stari Nebune… A douazecisiopta, de sfarimarea gindirii, in aschii taioase: sa nu ma ratacesc….sa nu ma ratacesc… A douazecisinoua, de gust… A treizecea, de stare de betie melancolica… A treizecisiuna, de amintirea “Clepsidrei fara Timp”… unul dintre primele mele proiecte dragi… A treizecisidoua, de grabire intru sorbire…

A treizecisitreia, STARE mi-a readus multumirea reimprospatata a reactiei a doua… A treizecisipatra, de curiozitatea zilelor ce s-au scurs… A treizecisicincea, de curiozitatea zilelor ce vor sa vie… A treizecisisasea, de limpezirea Intelegerii Proprii… A treizecisisaptea, de spectrul luminii albe trecute prin lentila unei Picaturi de Ploaie Necazuta pe Pamint… A treizecisiopta, de nisip mingiiat de ploaie… A treizecisinoua, de Marea Ploii, la care nu am ajuns inca… A patruzecea, de desen neexprimat… A patruzecisiuna, de Neliniste Neexplicata…

A patruzecisidoua, de Impreunare… A patruzecisitreia, de risipire printre fire de Nisip Nerisipit… A patruzecisipatra, de  STARE uda… A patruzecisicincea, de Pace Interioara… A patruzecisisasea, de Dorinta de a nu se mai savirsii niciodata Ploaia de Astazi… A patruzecisisaptea, de Frica NeDesavirsirii… A patruzecisiopta, de Dorul Fiului meu Neinteles… A patruzecisinoua, de Apropiere… A cincizecea, de Apropiere de Fiinta Mea… A cincizecisiuna, de Dorinta Impartasirii… A cincizecisidoua, de Cufundare in toate Lacurile LUMII PLOILOR…

A cincizecisitreia STARE, a cincizecisitreia STARE, in schimb m-a naucit complet… Ea s-ar putea descrie pamintean, in cuvinte pamintene, in felul urmator:

Se facea ca traiam intr-o lume albastra…intr-un loc albastru, si ca, Acea lume era condusa de Regele PLOAIE si de Regina PLOAIE… Foarte clar nu imi era cu ce anume ma indeletniceam la acea curte, dar sigur ma indragostisem iremedabil si trist de Regina PLOAIE… Ma obisnuisem cu greutatea gindului ascuns… Dormeam obisnuit, traiam obisnuit, desenam obisnuit… Ma imbracam obisnuit… Visam obisnuit… Nu-mi ridicam ochii din Pamint, obisnuit… Ma obisnuisem… Ma obisnuisem intr-asemenea masura cu aceasta stare imposibila incit oricit ai fi incercat sa ma convingi ca drumul inceput este inchis, sminteala ma dichisea in fiecare dimineata, promitindu-mi ca, cel tirziu pina la savirsirea zilei, am sa fiu primit la Regina PLOAIE….care apucase sa afle de la curteni despre existenta mea umila…si chiar s-a aratat impresionata… pentru suferinta mea obisnuita… Am impresia ca a aflat chiar si despre Sminteala cea Neimpartasita…

Povestea asta de plumb a durat citiva ani buni, ani in care am imbatrinit si m-am smintit mai rau…  tot crezind intr-o intrevedere cu Regina PLOAIE…Nevindecat, Nerevendicat, mi-am completat si trait viata aruncindu-ma in desen, in desenul cel mai limpede, in desenul cel mai clar, in desenul cel mai definit, in desenul cel mai ascutit definit, de nimeni vazut, de nimeni inteles… de mine Ales…

Iar atunci cind ma asteptam mai putin, ma intilnesc cu vechea mea prietena SMINTEALA, care m-a cautat in toti acesti ani in zadar si-mi trinteste in fata inimii ranite povestea precum ca , in toata aceasta perioada de timp nedefinit, Regina PLOAIE m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios, m-a cautat cu disperare, adunindu-si lacrimile pe ascuns, pe indelete, pe incredere, pe speranta…m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios…

Intr-un sfirsit nemarturisit, Regina PLOAIE, s-a uscat din suflet, tot asteptindu-ma, tot chemindu-ma, tot dorindu-ma, tot visindu-ma, tot neintelegind unde am disparut, tot visindu-ma, in apropiera ei cea mai umeda… dar si cea mai dogoritoare…

…si uite asa, tot plingind, si-a risipit lacrimile tuturor viitoarelor ploi pamintene si nu a mai plouat pe Pamint, lasindu-l Uscat, si Batrin…. Smintit si Betiv… Respingator si Neintelegator… alegind sa traiasca doar in acea parte a Sufletului Meu , puternic colorata in Culoarea Ochilor REGINEI Ploilor…