Livia GEORGESCU – Serphiotis…   2 comments


Livia GEORGESCU – Serphiotis…

Îşi măsură paşii în întunericul pe care îl percepea cu simţurile, cuprinzându-l cu mintea nemijlocit, ca înţelegere ale celor ce nu pot fi sesizate decât astfel şi doar în acest loc, reactualizare a unui alt timp. Se ghida după lumina firavă a lămpii, ale cărei umbre răzleţe făceau prelungirile înfricoşătoare, identificandu-le cu orice închipuire, totul într-o înţelegere speculativă, plăsmuire în faţa căreia se afla o conştiinţă raţională, care-şi desfăşura modul de a gândi potrivit proprilor consecinţe ale celor gândite.

Pătrunse în interiorul cavoului doctorului Aris Serphiotis, o construcţie arhitecturală impunătoare, în stil neoclasic, de plan bazilical. Era alcătuită din două nivele, unul la demisol iar celălalt sub forma unei terase în 19 trepte, dispunând pe laturi şi de o fortificaţie prevăzută cu metereze. Interiorul cuprindea o încăpere centrală, cu deschideri înspre răsărit şi apus, şi două abside laterale, despre care se credea că prelungirile acestora duc într-un tunel până la Dunăre. În încăperea de la intrare se aflau două morminte din marmură albastră. Pe tavan era pictat un vultur, care avea capul înclinat către dreapta iar de jur împrejur 13 stele şi cuvintele “annuit coeptis”.

În prima instanţă, cu percepţia celor existente, fiecare mişcare a lui Willy Pragher părea a fi un act omenesc în singularitate doar că, în proximitatea celor ce se regăseau acolo, misterul îi veni în întâmpinare. Pătruns fiind de intimitatea lăcaşului, confirmând la un alt nivel ceea ce îi fusese deja sesizat, Willy se adresă celui care-l însoţea:

– Nu mă îndoiesc de faptul că ceea ce văd cu ochii şi ating cu mâinile nu ar exista de la 1880 şi până azi, 23 iunie… Ar fi o impietate să nu spun că subzistă în sine şi fără să mă aflu eu în acest timp, aici şi acum. Trebuie să ştiu ce anume se găseşte dincolo! Am învăţat să mă folosesc de timpul vesperal al unei altfel de magii, şi acum voi trece dincolo de aceste abside, prin zid. Rosti aceste cuvinte cu acea împietrire a feţei celui care-şi înghite adevărul în tăcere aruncându-l, ca-ntr-o retragere în sine, lângă alte şi alte sentimente sedimentate în subconştient, cenzurate. Niciun muşchi nu i se clinti şi nici măcar strângerea de mână imperceptibilă a lui Gadamer nu-l făcu să renunţe. Nu mai putea amâna şi nici aştepta, nici măcar de dragul jocului de a nu crede.

– Cum să nu!, rosti pe un ton ironic Gadamer. Orice formă de apropiere între cele ce sunt radical diferite, cum ar fi cuvântul şi lucrul sau gândirea şi existenţa, nu este altceva decât simplă speculaţie. Nu tot din ceea ce zici acum se şi împlineşte, iar dacă tu crezi că intri prin zid nu înseamnă că vei şi reuşi să intri în fiinţa însăşi a lucrului gândit. Cu siguranţă vei da cu fruntea de zid! Şi vrei să zici că nu este niciun şiretlic?!

– Nu, nu este. Am deprins asta mai demult. Trebuie să ai înţelegerea că te poţi folosi de tot ceea ce ai învăţat până la un moment dat, luând totuşi în considerare şi faptul că odată şi odată vei întâlni un zid, exterior voinţei tale, care nu se va mai deschide nicicum, refuzandu-ţi prezenţa. Şi atunci nu vei mai fi cu adevărat.

Rosti câteva vorbe tainice şi se repezi în zid, ca şi când nimic n-ar fi fost acolo. Zidul a părut că se topeşte în faţa lui, devenind de o consistenţă ciudată, în întâmpinarea trupului său transubstantiat. Lumina puternică îl orbi pe Gadamer, care mut de uimire îşi acoperi ochii şi, pentru o clipă, uită de faptul că se afla într-o cameră mortuară. Se sprijini de una dintre cele două coloane sculptate, căzând în genunchi în faţa troiţei, unde se afla o icoană pictată pe lemn, reprezentând Sfânta Treime, în cele trei ipostasuri consubstanţiale. Privi la zidul din faţa sa, care îşi deschisese ca-ntr-o oglindă esenţa inimii acelui altar, din care se ridicau zece ramuri ale unui arbore, respirând viaţa atemporală şi depăşind orice formă de cunoaştere apofatică. Simţi în acel moment că face parte din trupul lui Dumnezeu, ca manifestare a energiilor divine. Cele zece raze iluminate ale arborelui din mormântul lui Serphirotis scânteiau precum safirul, susţinând existenţa a tot ceea ce se afla. Ketherul, în combinaţie cu literele alfabetului sacru rostit mai înainte, constituia calea de acces către tainele de dincolo. Piatra care lipsea din vârf, se revela acum altfel, drept piatra cea din vârful unghiului. Privirea întâlni dincolo de abisul sfant, din care toate izvorasc si spre care toate se intorc, infinitul absolut al unei alte priviri, un ochi încadrat într-un triunghi, prin acesta întrevăzându-se misterul inefabil al divinităţii. Întunericul deveni imprecis iar timpul se deschise cu acea năzuinţă originară, acţionând ca vedere nemijlocită.

Gadamer, în încercarea lui de a-şi reduplica aparenţa evanescentă, îşi orientă privirea către imaginea de mai înainte, umbra unei alte umbre, desprinsă şi dispărută între ziduri. Aparenţa de gradul întâi se transformă acum în una de gradul al doilea, şi tot aşa, ca o altă imagine suprapusă alteia, în oglinda fantomatică a timpului. Repetând aceleaşi cuvinte, cu străşnicia celor de mai înainte rostite, făcu câţiva paşi înapoi, lăsând capul în jos, repezindu-se în acelaşi zid. Izbitura a fost destul de puternică, de oglindire a propriei reflecţii, ca duplicare a realităţii, intervalul creat prăbuşindu-l în prezent. Mai rău ar fi fost dacă ar fi întâlnit în faţa sa un zid care ar fi vrut să se deschidă înaltul Abgrund, considerat abisul sfânt, conducându-l dincolo de orice formă şi de orice diferenţă, din care toate izvorăsc şi în care toate se întorc în infinitul absolut. Cuprins de ciudă ar fi irosit taina cuvântului prin necredinţă.

***

Dacă manifestarea primă este doar un act contingent, ceea ce se poate manifesta ulterior, ca recurenţă generică, poate depăşi firescul şi simpla percepţie omenească. Perspectiva, o conexiune de acte şi reacţii, înţeleasă ca modalitate de interpretare, îi oferea acum lui Willy un chip diferit, ca-ntr-un joc nesfârşit în fluxul vertiginos al timpului. Se trezi afară din încăpere şi, nebun de bucurie pentru că reuşise să depăşească planul metafizic al zidului, uită pentru moment de sinele real.

Willy avea o carte poştală în mână. O privi ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă o lume care nu era a lui, pe care viaţa însăşi ar fi produs-o fără consimţământul său, iar el îşi apăru sieşi situat pe o scenă, cu imaginea întregului unei alte vieţi, jucând un rol necunoscut. Doar timpul eonic era singurul care-şi cunoştea prestiinţa trecerii, permiţând apariţia spectacolului. Se chinui să desluşească scrisul, pe alocuri şters, ce-i păru cunoscut, având siguranţa că acele cuvinte ii sunt adresate:

“…între umerii tăi albi, doi copaci îngheţaţi în singurătate, unul înfipt la Crivăţ-Răsare, altul rostogolit cu osiile, dinspre tâmplă către străfundul inimii. Sărut pleoapele tale, întredeschise aripi într-o îmbrăţişare, dăruită tăcerii din clepsidră, vorbire arcuită pe spinarea luminii şi prelinsa pe arcuşul timpului rupt în silabe de mirarea iubirii! Închide-ţi privirea şi uită-mă, opreşte-mă în gândul tău şi când îţi va fi dor de mine sfâşie-mă-n tăcere, îmbrăţişează-mă!”€œ.

Dorinţa izvora, crescând într-o împreunare fierbinte în mintea celui care parcurgea rapid rândurile scrise, închegându-se într-un întreg viu. Doar privirea era cea care, exact ca-ntr-o fereastră, întâlnind dincolo de sine celalaltă reflexie a cuvintelor, putea să se desprindă şi să cugete, fiind capabilă să perceapă propria finitudine prin existenţa modului său simplu de a fi. Îi păru că iubirea asta i-ar fi aparţinut, simţind-o pentru el. Cuvintele îi erau adresate lui, fiind scrise de către Doris, datate din 26 septembrie 1950. Îi dădea întâlnire la Kurhaus Glotterbad, undeva la 17 km de Freiburg.

Se uită de jur împrejur şi-şi aminti brusc de alte diferite locuri de întâlnire, la Die Walhalla bei Regensburg, la Bayreyth, în Festspielhaus Richard Wagner, la Locarno şi în Lindau Bodensee. Era el, Karl Hellmann. Sopti pentru sine:

“- Mă simt responsabil pentru existenţa ta, voi ajunge acolo doar pentru ca să te întâlnesc, odata…”.

Se trezi prăbuşit lângă zidurile unei vechi construcţii din lemn, Precista, care fusese recladită în anul 1647, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Deasupra altarului acesteia ştia că se afla o cameră secretă. Se spune că exista un tunel pe sub Dunăre, de la Precista şi până pe malul celălalt al fluviului. Doria se aşezase în iarbă, aplecată asupra lui, sprijinită cu spatele de zidurile vechilor ruine. El stătea cu capul în braţele care i se încrucişau tainic în jurul umerilor.

– Ce căutăm noi acum, aici?

– Cum adică, ce căutăm? Ştii ce bine mă relaxez eu acum, în braţele tale? Nu ar fi trebuit să mă surprindă asta şi totuşi de ce să fiu în altă parte acum?

– Nu cred că te surprinde. Efectul este scontat şi firesc este să placă, spuse Doria, trecându-şi degetele subţiri prin părul lui, într-o mângâiere caldă.

– Eu aşa speram în intimitatea mea, să te surprindă şi pe tine.

– Evident, dar trebuie să mă surprinzi şi cu altceva…

– “Trebuie” asta al tău sună sentenţios! Dar îmi place kantianismul tău. Mi-a sunat a imperativ categoric.

Continuă să o privească altfel, încât Doria îşi coborî ochii din privirea lui. Se ridică si, plimbându-se prin iarbă, rupse câteva flori.

– În noaptea asta porţile cerului se deschid. Trebuie să-ţi împletesc această coroniţă de flori şi să ţi-o dăruiesc, iar tu să o primeşti. Este semn al unui legământ tainic al sufletelor noastre unite azi.

– Unire a sufletelor? Prostii! Eşti de unul singur, te naşti şi mori singur! Eu nu cred în această unire a sufletelor. Ar fi imposibilă.

Anunțuri

2 responses to “Livia GEORGESCU – Serphiotis…

Subscribe to comments with RSS.

  1. Vous avez de bons points il, c’est pourquoi j’aime toujours verifier votre blog, Il semble que vous etes un expert dans ce domaine. maintenir le bon travail, Mon ami recommander votre blog.

    Mon francais n’est pas tres bon, je suis de l’Allemagne.

    Mon blog:
    Credit Immobilier et Rachat de Credit immobilier simulation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: