Archive for the ‘Cultura Zimbetului Fad…’ Category

Botezul unui CAROL – FERDINAND de aiurea…   Leave a comment

Duminica 23 mai 2010

Ora 10:08:05 AM GMT

Botezul unui CAROL – FERDINAND de aiurea…

Sint atit de obosit…Atit de obosit incit as fi in stare sa dorm, cred ca 1000 de ani… Si tot nu mi-ar ajunge… Sint atit de obosit…

Ne-am incurcat in propriile noastre indaratnicii, in propriile noastre minciuni labartate… Pe unde intorci capul zaresti numai necazuri amestecate cu bautura ieftina…

Tara se clatina pe picioarele-i din ce in ce mai slabite si mai sclerozate… Traiesc o turbulenta aiurita in cap, de parca as fu incontinuu beat, sau mai bine zis ametit de un alcool neprieten… Din cind in cind, obosit fiind ma mai retrag in pat si de acolo privesc prin ecranul televizorului pustiu de orice atentie interesanta…

Ieri, de pilda, nu stiu ce print roman si-a botezat odrasla avindu-l drept nas pe Traian Basescu… Traian Basescu, nas…  BASESCU si BERCEA MONDIALU’… BASESCU si CAROL – FERDINAND… ce amestecatura infecta sub masca unui gest crestin… Ohhh!!!… Biete mogildete supte de orice  lumina sfinta…

Atmosfera se cerea incarcata de sclipiri diamantine, de sclipiri cuvioase… Lume multa, lume adunata de prin toate ungherele bogate ale tarii asteia sarace si umile… Preoti, coruri si voci deosebite s-au grabit sa se adune in fata lui Dumnezeu pentru crestinarea micului Carol – Ferdinand…

Mi s-a parut ciudat, sa fie botezat, sa fie crestinat intru numele a doi mari inaintasi, arhitecti ai Romaniei ce-a fost…un copil bogat printr-o decizie nebogata, printr-o decizie straina luata de doi oameni straini de poporul asta…

Ce legatura o exista intre dumnezeire si umflatii zilelor noastre nu am priceput. Cert este ca sentimentul de profund dezgust mi-a inundat saliva gurii inclestind-o pentru o buna perioada de timp…

Ochii nu mi-i pot bloca. Privirea si intelegerea fenomenelor profund antiromanesti, nu mi le pot bloca, pentru ca simt o acuta nedreptate pentru ceea ce traieste poporul roman, acum si aici…

Ticalosia trecerii spre “democratie”, a inceput printr-o baie de singe… Printr-o baie de singe se va incheia aceasta mascarada a vietii specific noua si numai noua… Bietii ignoranti, bietii nestiutori, bietii goliti de suflete si Intelegere…

Ne-am incurcat in propriile noastre indaratnicii, in propriile noastre minciuni labartate… Pe unde intorci capul zaresti numai necazuri amestecate cu bautura ieftina…

Tara se clatina pe picioarele-i din ce in ce mai slabite si mai sclerozate… Traiesc o turbulenta aiurita in cap, de parca as fu incontinuu beat, sau mai bine zis ametit de un alcool neprieten… Din cind in cind, obosit fiind ma mai retrag in pat si de acolo privesc prin ecranul televizorului pustiu de orice atentie interesanta… privesc straveziu pina dincolo de orizonthul methal propriu, pina dincolo de puterea mea de intelegere si acceptare…

Un copil nascut pe undeva prin Moldova, mai precis in satul Flaminzi, domnul nostru presedinte nu s-ar fi aplecat sa-l crestineze… S-a grabit spre Carol – Ferdinand…crezind ca astfel intra de drept in galeria Istoriei noastre de Inceput, Istoriei noastre de Aur…

Flaminzii isi ingroapa si acum mortii de la 1907… Si se va incrincena sa le descinte ranile impuscaturilor pina dincolo de priceperea noastra sincera in Intelegerea Gestului lui Isus Christos… 

Anunțuri

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute… CRIZA de identithathe…   Leave a comment

Joi 07 octombrie 2010

Ora 10:17:24 AM GMT

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

CRIZA de identithathe…

Este dimineata. Am ajuns intr-un cimp imbibat in apa unei toamne triste. Peste tot apa murdara si-a facut salas rece-cald. 360 de grade geometrice din perceptia mea obosita ma obliga sa respir si sa accept realitatea morbida… Nicaieri vreun pluton de garda. Nicaieri epoleti aurii sau pusti incarcate puhav cu munitie de manevra… Si totusi atmosfera din cimp aduce a ceremonie mortuara in cinstea unei crize neintelese… Imi este foarte greu sa inteleg criza prin care trece poporul roman.  Si cu atit mai greu imi este sa invat rostul si noima acestei crize autoimpuse… Pentru ca asa simt: criza asta nenorocita ne-am autoimpus-o, ne-am impins-o pe git in jos, ne-am spinzurat cu Ea de Ea…de picioare, de cap, de vieti…

Vreau sa merg intr-o directie si nu reusesc. De fapt, in ultima vreme foarte putine lucruri imi mai reusesc. Parca s-ar fi scufundat pamintul pe care eram invatat sa pasesc. Si parca dintr-o imagine nebanuita scena pe care exist nu este ancoratha de nimic solid, de nimic care sa-mi aduca aminte de stinca unei educatii in care am fost poleit de foarte tinar… Istoria nu ma sprijina. Amintirile se invirt ametitor in cap. Imaginile lor par sa fie sterse, dar nu de tot. Par sa fie blurate, doar si suficient cit sa ma simt aproape tot timpul ametit peste masura, nesigur si izolat in propriile-mi confuzii… in propriile-mi ginduri incetosate peste limita intelegerii imediate…

Cu toata imaginatia din lume, nu mi-am inchipuit cit de dureroasa poate fi o CRIZA de IDENTITHATHE,,, si mai ales, cit de profunda, perfida si definitorie…

 

The Wall…   Leave a comment

The Wall…

The Wall…   Leave a comment

The Wall…

Liviu REBREANU – Padurea SPINZURATILOR ( consideratii…)   Leave a comment

Liviu REBREANU – Padurea SPINZURATILOR ( consideratii…)

Romanul unui caz de constiinta…

Jurnalul.ro

Autorul unor construcţii epice monumentale, romancier, nuvelist şi dramaturg, Liviu Rebreanu este unul dintre ctitorii istoriei literaturii române. Şi-a câştigat statutul de întâiul mare prozator modern, o dată cu apariţia şi receptarea critică a romanului „Ion” în 1920.

Investigaţia psihologică, realismul şi obiectivitatea scriiturii, capacitatea de a construi personaje memorabile i-au asigurat lui Liviu Rebreanu un loc binemeritat în conştiinţa publicului cititor şi l-au situat între cei mai prestigioşi scriitori ai literaturii române.

S-a născut în 1885, în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud. A fost bursierul unei Academii militare din Budapesta, dar, iniţial, a dorit să devină medic. Într-o convorbire cu Felix Aderca, publicată în Adevărul literar şi artistic(1926), Rebreanu îşi aminteşte: „Ofiţer n-am simţit că voi fi… Eu eram scriitor. Am scris şi publicat nenumărate nuvele în ungureşte şi nemţeşte şi am scris poate o sută de piese de teatru. Ori de câte ori vedeam un spectacol, scriam şi eu o piesă. Întoarcerea spre literatura şi cultura română s-a făcut aproape fără să îmi dau seama. A fost poate ceva care n-a întrebat raţiunea”.

În romanele sale de referinţă – „Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor” -, destinele individuale, cu sfâşierea lor sufletească dusă până la ultimele consecinţe, sunt îngemănate cu problemele naţionale şi sociale, cu contextul istoric căruia îi aparţin. Existenţa şi evoluţia personajelor sunt în fatidică interdependenţă cu legile impuse ale mecanismului social. Aspiraţia către fericire este dezarmată de istoria care constrânge. De aici dramatismul şi acuitatea scriiturii lui Rebreanu.

În timp ce acumula date şi elabora structura romanului „Pădurea spânzuraţilor”, Liviu Rebreanu (îşi) explica în însemnările sale de lucru: „Apostol e cetăţean: o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiţă într-o maşinărie mare; omul nu e nimic decât în funcţie de stat. (…)

Pe când statul e ceva fictiv şi întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet şi aspiraţii, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă”. Prin aceste observaţii limpezi, concrete, poate fi înţeleasă creaţia romancierului. Rebreanu formulează clar că statul nu cere iubire, ci doar devotament şi disciplină, în vreme ce apartenenţa la un neam presupune afecţiune şi un fel primordial de iubire, cea frăţească.

În cei capabili de asemenea trăiri puternice, esenţializate, se declanşează mecanismul extins al dragostei şi compasiunii pentru întreaga omenire. „Numai într-un eu conştient poate trăi iubirea cea mare, universală – religia viitorului”, completează edificator autorul.

La sfârşitul anului 1918, un prieten îi arată lui Liviu Rebreanu o fotografie care înfăţişa o pădure plină de cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia. Fotografia respectivă avea să fie arătată la conferinţa păcii, ca argument demonstrativ al tratamentului aplicat cehilor de conducătorii monarhiei austriece.

„Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuţii similare ar fi suferit şi mulţi români. Mi se povestise că chiar la Bistriţa, deci în ţara mea, au fost spânzuraţi mai mulţi preoţi şi ţărani români bucovineni”, avea să mărturisească romancierul. (Biblioteca critică „Liviu Rebreanu”, Editura Eminescu, 1987)

Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, student, devenit artilerist în armata austriacă, a ajuns în situaţia de a lupta împotriva românilor. A încercat să dezerteze şi să treacă de partea frontului românesc, dar a fost prins, condamnat şi executat prin ştreang. Asta se întâmplase încă din mai 1917, dar, în vremurile tulburi de atunci, informaţiile circulau cu dificultate. Romancierul, marcat puternic de cele două întâmplări, a început lucrul la „Pădurea spânzuraţilor”. I se părea însă că nu găseşte ritmul, tonul, atmosfera dorite, era nemulţumit de încercările sale literare.

Din acea perioadă lasă o mărturisire cutremurătoare: „În vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate, ca nişte degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul. Nu era nimeni şi nimic… Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rândul, insistent – fiindcă sunt, repet, credincios şi superstiţios -, mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost acordată”. („Mărturisiri”, Revista Fundaţiilor, 1940)

Până la urmă, la capătul unor dureroase cercetări, Liviu Rebreanu descoperă la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei frontiere, mormântul fratelui spânzurat. A avut puterea să intre şi să cerceteze odaia în care fratele său îşi petrecuse ultimele ceasuri şi din care plecase spre moarte. I-a dezgropat osemintele pentru a le muta dincolo de pârâul care fusese graniţă, aşa cum Emil ceruse.

Liviu Rebreanu i-a împlinit, când a putut, fratelui său ultima dorinţă şi de-abia atunci a putut să scrie liniştit „Pădurea spânzuraţilor”. Da, viaţa e mai puternică decât închipuirea şi uneori chiar decât literatura. Dar tocmai această viaţă autentică nu o mai auzim în vacarmul inutil şi fără substanţă al cotidianului.

Considerat primul mare roman psihologic din literatura română, „Pădurea spânzuraţilor” are în centru un tânăr de lângă Năsăud, care se înrolează pe front în primului război mondial. Decorat, avansat la gradul de locotenent, îl condamnă la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh Svoboda, care încercase să dezerteze. În momentul execuţiei lui Svoboda „simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelungea în inimă ca o imputare dureroasă”.

Când află motivele pentru care Svoboda încercase să dezerteze, Apostol Bologa este chinuit de remuşcări cumplite. Cu cât îşi caută justificări şi argumente pentru pripa cu care condamnase un om la moarte, obsesia vinovăţiei sale se amplifică. Faţă în faţă cu istoria necruţătoare, Apostol Bologa, român din Transilvania, integrată atunci imperiului austro-ungar, trăieşte experienţe-limită.

Sufletul său, scăpat de sub puterea voinţei, sângerează prin tranşeele de luptă. Lent şi dureros, îl macină şi iubirea pentru unguroaica Ilona. Încearcă el însuşi să dezerteze, să treacă pe teritoriul românesc, dar este prins, condamnat şi spânzurat. Construit din adevărul unor fapte precise, „Pădurea spânzuraţilor” este romanul unui caz de conştiinţă, al unei profunde drame morale. Există un poet, ascuns la umbra modestiei sale, care se întreba într-un vers: „Dacă Iisus ar fi murit în ştreang/ Am fi purtat la gât spânzurători?”…

 

REQUIEMUL nescris de Mozart…   Leave a comment

REQUIEM pentru noi toti…   Leave a comment