Archive for the ‘Drame…’ Category

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…   Leave a comment

Marti 20 Aprilie 2010

Ora 8:54:22 AM GMT

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…

Ploua in toata fiinta mea, in 53 de stari… Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare… Doamne, Ce mai Ploua!!… Demult nu a mai plouat asa… De foarte multa vreme… Ploua in Liniste. Linistea pe care mi-am desenat-o pe fundalul sufletului, sustine linistea ploii care m-a cuprins intr-o adevarata stare de linistire necontrolata… Ploua in toata fiinta mea…

Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare…Aud ploaia strecurindu-se prin toti porii vaselor mele de singe obosit… Vasele mele de singe au obosit de atita circulatie, de atita munca neostoita…de atita exploatare… Atit de mult au muncit vasele mele de singe sa-mi alimenteze functionarea creierului, fara de care orice initiativa nu si-ar fi motivat definitivarea… incit inundarea lor cu apa de ploaie aduce intr-insele pace, racoare, bine-meritata odihna… Si ma gindesc. Singele este cel care m-a impins spre dorintele creatiei, spre dorintele existentei neirosite, spre nemurire functionala…

Si Ploua. Ploua a nesfirsire, ploua intens…fara opreliste, fara noima, fara indurare….Ploua peste toata fiinta mea plapinda…

O stare molcoma amestecata cu o stare de plumb fierbinte m-a invelit chiar de dimineata, cind am iesit din casa. Prima STARE, a fost de intimpinare… A doua, de multumire… A treia, de atentie… A patra, de reverie… A cincea, de sedimentare… A sasea, de pornire… A saptea, de hotarirea asezarii scrisului in matca Raminerii… A saptea-bis, de concentrare afrodisiaca… A opta, de mingiiere… A noua, de dorinta imbratisarii ploii… A zecea, de dor de mine… A unsprezecea, de satisfactia putintei dusa pina aproape de capat… A doisprezecea, de minunea zgomotului ploii… A treisprezecea, de limbajul ploii, limbaj care nu-mi este deloc strain… A paisprezecea, de vrerea reamintirii imaginilor mele dragi… A cincisprezecea, de bucurie… A saisprezecea, de gustul de necintarit al Apei de Ploaie… A saptesprezecea, de inchinaciune… A optsprezecea, de duiosie pentru sufletele nebucurate de ploaie.. A nouasprezecea, de Impartasire limitata… A douazecea, de cadere demultiplicata din plan in plan… A douazecisiuna, de dorinta diluarii singelui in apa de ploaie… A douazecisidoua, de nehotarire… A douazecisitreia, de dorinta scrisului unilateral… A douazecisipatra, de frica opririi ploii… A douazecisicincea, de Crincena oboseala umeda… A douazecisisasea, de fiinta mea inbucurata de sarutul ploii de aprilie… A douazecisisaptea, de inchisul lacrimilor de frica pierderii printre cotloanele unei Stari Nebune… A douazecisiopta, de sfarimarea gindirii, in aschii taioase: sa nu ma ratacesc….sa nu ma ratacesc… A douazecisinoua, de gust… A treizecea, de stare de betie melancolica… A treizecisiuna, de amintirea “Clepsidrei fara Timp”… unul dintre primele mele proiecte dragi… A treizecisidoua, de grabire intru sorbire…

A treizecisitreia, STARE mi-a readus multumirea reimprospatata a reactiei a doua… A treizecisipatra, de curiozitatea zilelor ce s-au scurs… A treizecisicincea, de curiozitatea zilelor ce vor sa vie… A treizecisisasea, de limpezirea Intelegerii Proprii… A treizecisisaptea, de spectrul luminii albe trecute prin lentila unei Picaturi de Ploaie Necazuta pe Pamint… A treizecisiopta, de nisip mingiiat de ploaie… A treizecisinoua, de Marea Ploii, la care nu am ajuns inca… A patruzecea, de desen neexprimat… A patruzecisiuna, de Neliniste Neexplicata…

A patruzecisidoua, de Impreunare… A patruzecisitreia, de risipire printre fire de Nisip Nerisipit… A patruzecisipatra, de  STARE uda… A patruzecisicincea, de Pace Interioara… A patruzecisisasea, de Dorinta de a nu se mai savirsii niciodata Ploaia de Astazi… A patruzecisisaptea, de Frica NeDesavirsirii… A patruzecisiopta, de Dorul Fiului meu Neinteles… A patruzecisinoua, de Apropiere… A cincizecea, de Apropiere de Fiinta Mea… A cincizecisiuna, de Dorinta Impartasirii… A cincizecisidoua, de Cufundare in toate Lacurile LUMII PLOILOR…

A cincizecisitreia STARE, a cincizecisitreia STARE, in schimb m-a naucit complet… Ea s-ar putea descrie pamintean, in cuvinte pamintene, in felul urmator:

Se facea ca traiam intr-o lume albastra…intr-un loc albastru, si ca, Acea lume era condusa de Regele PLOAIE si de Regina PLOAIE… Foarte clar nu imi era cu ce anume ma indeletniceam la acea curte, dar sigur ma indragostisem iremedabil si trist de Regina PLOAIE… Ma obisnuisem cu greutatea gindului ascuns… Dormeam obisnuit, traiam obisnuit, desenam obisnuit… Ma imbracam obisnuit… Visam obisnuit… Nu-mi ridicam ochii din Pamint, obisnuit… Ma obisnuisem… Ma obisnuisem intr-asemenea masura cu aceasta stare imposibila incit oricit ai fi incercat sa ma convingi ca drumul inceput este inchis, sminteala ma dichisea in fiecare dimineata, promitindu-mi ca, cel tirziu pina la savirsirea zilei, am sa fiu primit la Regina PLOAIE….care apucase sa afle de la curteni despre existenta mea umila…si chiar s-a aratat impresionata… pentru suferinta mea obisnuita… Am impresia ca a aflat chiar si despre Sminteala cea Neimpartasita…

Povestea asta de plumb a durat citiva ani buni, ani in care am imbatrinit si m-am smintit mai rau…  tot crezind intr-o intrevedere cu Regina PLOAIE…Nevindecat, Nerevendicat, mi-am completat si trait viata aruncindu-ma in desen, in desenul cel mai limpede, in desenul cel mai clar, in desenul cel mai definit, in desenul cel mai ascutit definit, de nimeni vazut, de nimeni inteles… de mine Ales…

Iar atunci cind ma asteptam mai putin, ma intilnesc cu vechea mea prietena SMINTEALA, care m-a cautat in toti acesti ani in zadar si-mi trinteste in fata inimii ranite povestea precum ca , in toata aceasta perioada de timp nedefinit, Regina PLOAIE m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios, m-a cautat cu disperare, adunindu-si lacrimile pe ascuns, pe indelete, pe incredere, pe speranta…m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios…

Intr-un sfirsit nemarturisit, Regina PLOAIE, s-a uscat din suflet, tot asteptindu-ma, tot chemindu-ma, tot dorindu-ma, tot visindu-ma, tot neintelegind unde am disparut, tot visindu-ma, in apropiera ei cea mai umeda… dar si cea mai dogoritoare…

…si uite asa, tot plingind, si-a risipit lacrimile tuturor viitoarelor ploi pamintene si nu a mai plouat pe Pamint, lasindu-l Uscat, si Batrin…. Smintit si Betiv… Respingator si Neintelegator… alegind sa traiasca doar in acea parte a Sufletului Meu , puternic colorata in Culoarea Ochilor REGINEI Ploilor…

Din aproape in aproape_07…   2 comments

Din aproape in aproape_07…

Ecaterina BARGAN – Copacul Mamei…   2 comments

Ecaterina BARGAN – Copacul Mamei…

Aveam şapte ani când mama a murit. Atunci lumea în care trăiam a devenit crudă şi rea. Aveam 3 surori. Două mai mari decât mine şi una mai mică. Mezina încă nu vorbea bine când, într-o dimineaţă, oamenii s-au grămădit în ograda noastră să bocească mortul. Cum să-i explici unui copil care încă nici 5 ani nu are că nu o să-şi mai vadă mama? În ziua aceea mi s-au scurs lacrimile pentru mulţi ani înainte, ani în care n-am plâns deloc, deşi am avut de suferit tot mai mult. 

Peste o săptămână tata a trecut Nistrul cu barca şi s-a întors cu o femeie străină pe care a adus-o în casa noastră şi ne-a ordonat să-i spunem mama. Mă sforţam din toate puterile să-i zic aşa cum vroia tata, dar nu puteam merge mai departe de prima consoană, spuneam M şi mi se ridica un nod în gât, apoi mi se împleticea limba. Femeia asta străină, căreia tata îi spunea Nina, mă trosnea de fiecare dată, iar eu fugeam şi îmbrăţişam copacul mamei. Copacul acela era unicul lucru care mi-a rămas de la ea şi era cel mai frumos dintre toţi copacii pe care i-am văzut vreodată. Veneam în fiecare zi la el împreună cu surorile mele şi ne bucuram de el, repetând cu voce că acesta e copacul mamei, a mamei, a mamei, iar baba Nina murea de ciudă şi gelozie. Într-o zi tata a tăiat copacul mamei şi acesta a fost cel mai trist eveniment de după moartea ei. Atunci am început să-l urăsc şi pe tata, dar ştiam că totul e din vina ei. 

Odată baba Nina stătea deasupra unor borcane, şi, în timp ce le spăla, mă insulta în toţi dracii:
– Copchil prost shi eşti, idioţenie de copchil, uite-te cum roz’ tu piuliţa asta cî Nu aşa sî roadi! Pocitanie di copchil shi eşti tu, oooof, nu eşti bunî di nicî, oooof, numa’ porcării în capu’ tău prost, nici măcar o piuliţă n-o poţi curăţa ca lumea! Măta o fost o vacă şi tu eşti o giţâcî proastî… nicî nu poţ fashi!

Baba Nina continua să urle la mine, iar mâinile ei chircite de furie luceau scârbos a grăsime şi erau gata să sfarme în ţăndări borcanele murdare de untură. Cuvintele îi ieşeau pe gură ca nişte pumni de noroi, iar cutele din obraji şi fruntea încruntată o făceau să arate ca o mumie. Când i-am aruncat o privire urâtă, s-a înnegrit la faţă şi ochii tulburi i-au ieşit puţin din orbite, exact ca la peştii alteraţi pe care îi aducea tata de la pescuit în fiecare sâmbătă, ca eu şi surorile mele să ne vărsăm maţele curăţându-i. Liliacul de deasupra ei, pe care, atunci, îl vedeam în contrajur, părea că-şi lungeşte crengile cu gheare în vârfuri şi stătea gata-gata să o înhaţe şi să o tragă în întunericul lor absolut. Baba Nina urla şi urla şi urla, iar saliva îi ţâşnea din gură într-o brizură de picături sub care iarba se făcea palidă de parcă un şarpe veninos ar fi trecut pe acolo cu crima, lăsând duh rău. Baba Nina se clătina în timp turna apa murdară dintr-un borcan în altul, iar umbra ei se deplasa când într-o parte, când în alta, lăsându-se înghiţită o vreme de negriciunea liliacului pe care ea îşi întindea la uscat cârpele de spălat vesela.

– La puşcărie ţi-i viitoru’, acolo ai sî shii şăfî pi bandiţ, toţ’ ar sî-ş ştiargî papuschii di tini, mai diparti di puşcării n-ai sî ajungi! Copchil spurcat şhi eşti tu!…

În timp ce baba Nina vorbea, eu mă înecam în tăcere, înghiţeam noduri şi continuam să rod rugina din piuliţa aceea blestemată, şi cum stătea ea aplecată, în mintea mea a apărut o voce care mi-a spus „Ucide-o, Ucide-o!”, după care o altă voce mi-a spus „Las-o, nu o ucide”. Stăteam cu piuliţa deasupra capului ei şi eram gata s-o trosnesc, când mi-am dat seama că cele 2 voci pe care le auzeam sunt două forţe care m-au posedat dintr-o dată, forţa binelui şi a răului, şi atunci am înţeles că răul e cel pe care trebuie să-l ignor. Cel mai bine e să mă închid în mine, într-un soi de nonexistenţă, şi să fac ce am de făcut, într-un mod mecanic, ca o maşinărie, fără să-mi pese de partea sentimentală a lucrurilor, să ignor răul, asta trebuia să fac, sau să fug.

Atunci nu am mai putut suporta ofensa şi am fugit. Am fugit mult, am fugit fără să mă gândesc la nimic, am fugit timp de două zile, dar nişte vecini m-au găsit şi m-au adus înapoi cu forţa. M-au luat în spinare şi m-au adus acasă. Atunci Baba Nina a luat lanţul de la câine, lăsându-l slobod, şi m-a legat pe mine cu acel lanţ de piciorul stâng. Tata nu a făcut nimic ca să mă apere. Din acel moment am început să-l urăsc încă şi mai mult. Am stat aşa trei zile. Eram plină de vânătăi, piciorul îmi sângera deasupra gleznei, sângele se amesteca cu nisipul, apoi se usca.

După ce mi-au dat drumul, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe frunzele cartofilor din grădină, apoi din harman, apoi de la seră, apoi de la vie, şi după ce am strâns toţi gândacii de colorado de pe terenurile noastre, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe terenurile vecinilor, care vegheau asupra mea să nu fug. Aveam o reputaţie groaznică în sat. Eram copilul diavolului care a îndrăznit să fugă de acasă, fiindcă dracu’ i-a luat sufletul. Aşa se vorbea prin sat. Doar surorile mele mă iubeau şi mă ajutau cât puteau. 

Când mi-am ispăşit pedeapsa, baba Nina mi-a dat voie să muncesc acasă şi toată ziua numai asta făceam, munceam. N-aveam habar de unde născoceşte toate comenzile de lucru şi cum pe lumea asta e posibil ca lucrul să nu se mai termine. Şi tata lucra, numai că nu acasă. Tata era brigadir la colhoz şi se ducea să muncească în fiecare dimineaţă, întorcându-se numai seara acasă. Baba Nina nu ne hrănea zile în şir. Baba Nina ne lovea cu polonicul murdar de orez, şi când fugeam la tata în braţe să-i spunem că suntem flămânde, el nu ne credea, pentru că aveam faţa murdară de mâncare. Baba Nina ne ţinea în foame nu pentru că am fi fost aşa de săraci încât să nu avem ce mânca, ci din răutate.

După ce am crescut, nu mai locuiam cu părinţii. Aveam famila mea şi eram departe de locul copilăriei mele. Acasă la tata trăgeam foarte rar, şi atunci o ignoram pe baba Nina, care îmbătrânise înainte de vreme. De fiecare dată când intram, vedeam copacul mamei tăiat, dar lăcrămioarele din jurul trunchiului continuau să înflorească în fiecare an şi doar ele îmi potoleau dorul de ea. 

Botezul unui CAROL – FERDINAND de aiurea…   Leave a comment

Duminica 23 mai 2010

Ora 10:08:05 AM GMT

Botezul unui CAROL – FERDINAND de aiurea…

Sint atit de obosit…Atit de obosit incit as fi in stare sa dorm, cred ca 1000 de ani… Si tot nu mi-ar ajunge… Sint atit de obosit…

Ne-am incurcat in propriile noastre indaratnicii, in propriile noastre minciuni labartate… Pe unde intorci capul zaresti numai necazuri amestecate cu bautura ieftina…

Tara se clatina pe picioarele-i din ce in ce mai slabite si mai sclerozate… Traiesc o turbulenta aiurita in cap, de parca as fu incontinuu beat, sau mai bine zis ametit de un alcool neprieten… Din cind in cind, obosit fiind ma mai retrag in pat si de acolo privesc prin ecranul televizorului pustiu de orice atentie interesanta…

Ieri, de pilda, nu stiu ce print roman si-a botezat odrasla avindu-l drept nas pe Traian Basescu… Traian Basescu, nas…  BASESCU si BERCEA MONDIALU’… BASESCU si CAROL – FERDINAND… ce amestecatura infecta sub masca unui gest crestin… Ohhh!!!… Biete mogildete supte de orice  lumina sfinta…

Atmosfera se cerea incarcata de sclipiri diamantine, de sclipiri cuvioase… Lume multa, lume adunata de prin toate ungherele bogate ale tarii asteia sarace si umile… Preoti, coruri si voci deosebite s-au grabit sa se adune in fata lui Dumnezeu pentru crestinarea micului Carol – Ferdinand…

Mi s-a parut ciudat, sa fie botezat, sa fie crestinat intru numele a doi mari inaintasi, arhitecti ai Romaniei ce-a fost…un copil bogat printr-o decizie nebogata, printr-o decizie straina luata de doi oameni straini de poporul asta…

Ce legatura o exista intre dumnezeire si umflatii zilelor noastre nu am priceput. Cert este ca sentimentul de profund dezgust mi-a inundat saliva gurii inclestind-o pentru o buna perioada de timp…

Ochii nu mi-i pot bloca. Privirea si intelegerea fenomenelor profund antiromanesti, nu mi le pot bloca, pentru ca simt o acuta nedreptate pentru ceea ce traieste poporul roman, acum si aici…

Ticalosia trecerii spre “democratie”, a inceput printr-o baie de singe… Printr-o baie de singe se va incheia aceasta mascarada a vietii specific noua si numai noua… Bietii ignoranti, bietii nestiutori, bietii goliti de suflete si Intelegere…

Ne-am incurcat in propriile noastre indaratnicii, in propriile noastre minciuni labartate… Pe unde intorci capul zaresti numai necazuri amestecate cu bautura ieftina…

Tara se clatina pe picioarele-i din ce in ce mai slabite si mai sclerozate… Traiesc o turbulenta aiurita in cap, de parca as fu incontinuu beat, sau mai bine zis ametit de un alcool neprieten… Din cind in cind, obosit fiind ma mai retrag in pat si de acolo privesc prin ecranul televizorului pustiu de orice atentie interesanta… privesc straveziu pina dincolo de orizonthul methal propriu, pina dincolo de puterea mea de intelegere si acceptare…

Un copil nascut pe undeva prin Moldova, mai precis in satul Flaminzi, domnul nostru presedinte nu s-ar fi aplecat sa-l crestineze… S-a grabit spre Carol – Ferdinand…crezind ca astfel intra de drept in galeria Istoriei noastre de Inceput, Istoriei noastre de Aur…

Flaminzii isi ingroapa si acum mortii de la 1907… Si se va incrincena sa le descinte ranile impuscaturilor pina dincolo de priceperea noastra sincera in Intelegerea Gestului lui Isus Christos… 

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…   Leave a comment

Marti 20 Aprilie 2010

Ora 8:54:22 AM GMT

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…

Ploua in toata fiinta mea, in 53 de stari… Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare… Doamne, Ce mai Ploua!!… Demult nu a mai plouat asa… De foarte multa vreme… Ploua in Liniste. Linistea pe care mi-am desenat-o pe fundalul sufletului, sustine linistea ploii care m-a cuprins intr-o adevarata stare de linistire necontrolata… Ploua in toata fiinta mea…

Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare…Aud ploaia strecurindu-se prin toti porii vaselor mele de singe obosit… Vasele mele de singe au obosit de atita circulatie, de atita munca neostoita…de atita exploatare… Atit de mult au muncit vasele mele de singe sa-mi alimenteze functionarea creierului, fara de care orice initiativa nu si-ar fi motivat definitivarea… incit inundarea lor cu apa de ploaie aduce intr-insele pace, racoare, bine-meritata odihna… Si ma gindesc. Singele este cel care m-a impins spre dorintele creatiei, spre dorintele existentei neirosite, spre nemurire functionala…

Si Ploua. Ploua a nesfirsire, ploua intens…fara opreliste, fara noima, fara indurare….Ploua peste toata fiinta mea plapinda…

O stare molcoma amestecata cu o stare de plumb fierbinte m-a invelit chiar de dimineata, cind am iesit din casa. Prima STARE, a fost de intimpinare… A doua, de multumire… A treia, de atentie… A patra, de reverie… A cincea, de sedimentare… A sasea, de pornire… A saptea, de hotarirea asezarii scrisului in matca Raminerii… A saptea-bis, de concentrare afrodisiaca… A opta, de mingiiere… A noua, de dorinta imbratisarii ploii… A zecea, de dor de mine… A unsprezecea, de satisfactia putintei dusa pina aproape de capat… A doisprezecea, de minunea zgomotului ploii… A treisprezecea, de limbajul ploii, limbaj care nu-mi este deloc strain… A paisprezecea, de vrerea reamintirii imaginilor mele dragi… A cincisprezecea, de bucurie… A saisprezecea, de gustul de necintarit al Apei de Ploaie… A saptesprezecea, de inchinaciune… A optsprezecea, de duiosie pentru sufletele nebucurate de ploaie.. A nouasprezecea, de Impartasire limitata… A douazecea, de cadere demultiplicata din plan in plan… A douazecisiuna, de dorinta diluarii singelui in apa de ploaie… A douazecisidoua, de nehotarire… A douazecisitreia, de dorinta scrisului unilateral… A douazecisipatra, de frica opririi ploii… A douazecisicincea, de Crincena oboseala umeda… A douazecisisasea, de fiinta mea inbucurata de sarutul ploii de aprilie… A douazecisisaptea, de inchisul lacrimilor de frica pierderii printre cotloanele unei Stari Nebune… A douazecisiopta, de sfarimarea gindirii, in aschii taioase: sa nu ma ratacesc….sa nu ma ratacesc… A douazecisinoua, de gust… A treizecea, de stare de betie melancolica… A treizecisiuna, de amintirea “Clepsidrei fara Timp”… unul dintre primele mele proiecte dragi… A treizecisidoua, de grabire intru sorbire…

A treizecisitreia, STARE mi-a readus multumirea reimprospatata a reactiei a doua… A treizecisipatra, de curiozitatea zilelor ce s-au scurs… A treizecisicincea, de curiozitatea zilelor ce vor sa vie… A treizecisisasea, de limpezirea Intelegerii Proprii… A treizecisisaptea, de spectrul luminii albe trecute prin lentila unei Picaturi de Ploaie Necazuta pe Pamint… A treizecisiopta, de nisip mingiiat de ploaie… A treizecisinoua, de Marea Ploii, la care nu am ajuns inca… A patruzecea, de desen neexprimat… A patruzecisiuna, de Neliniste Neexplicata…

A patruzecisidoua, de Impreunare… A patruzecisitreia, de risipire printre fire de Nisip Nerisipit… A patruzecisipatra, de  STARE uda… A patruzecisicincea, de Pace Interioara… A patruzecisisasea, de Dorinta de a nu se mai savirsii niciodata Ploaia de Astazi… A patruzecisisaptea, de Frica NeDesavirsirii… A patruzecisiopta, de Dorul Fiului meu Neinteles… A patruzecisinoua, de Apropiere… A cincizecea, de Apropiere de Fiinta Mea… A cincizecisiuna, de Dorinta Impartasirii… A cincizecisidoua, de Cufundare in toate Lacurile LUMII PLOILOR…

A cincizecisitreia STARE, a cincizecisitreia STARE, in schimb m-a naucit complet… Ea s-ar putea descrie pamintean, in cuvinte pamintene, in felul urmator:

Se facea ca traiam intr-o lume albastra…intr-un loc albastru, si ca, Acea lume era condusa de Regele PLOAIE si de Regina PLOAIE… Foarte clar nu imi era cu ce anume ma indeletniceam la acea curte, dar sigur ma indragostisem iremedabil si trist de Regina PLOAIE… Ma obisnuisem cu greutatea gindului ascuns… Dormeam obisnuit, traiam obisnuit, desenam obisnuit… Ma imbracam obisnuit… Visam obisnuit… Nu-mi ridicam ochii din Pamint, obisnuit… Ma obisnuisem… Ma obisnuisem intr-asemenea masura cu aceasta stare imposibila incit oricit ai fi incercat sa ma convingi ca drumul inceput este inchis, sminteala ma dichisea in fiecare dimineata, promitindu-mi ca, cel tirziu pina la savirsirea zilei, am sa fiu primit la Regina PLOAIE….care apucase sa afle de la curteni despre existenta mea umila…si chiar s-a aratat impresionata… pentru suferinta mea obisnuita… Am impresia ca a aflat chiar si despre Sminteala cea Neimpartasita…

Povestea asta de plumb a durat citiva ani buni, ani in care am imbatrinit si m-am smintit mai rau…  tot crezind intr-o intrevedere cu Regina PLOAIE…Nevindecat, Nerevendicat, mi-am completat si trait viata aruncindu-ma in desen, in desenul cel mai limpede, in desenul cel mai clar, in desenul cel mai definit, in desenul cel mai ascutit definit, de nimeni vazut, de nimeni inteles… de mine Ales…

Iar atunci cind ma asteptam mai putin, ma intilnesc cu vechea mea prietena SMINTEALA, care m-a cautat in toti acesti ani in zadar si-mi trinteste in fata inimii ranite povestea precum ca , in toata aceasta perioada de timp nedefinit, Regina PLOAIE m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios, m-a cautat cu disperare, adunindu-si lacrimile pe ascuns, pe indelete, pe incredere, pe speranta…m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios…

Intr-un sfirsit nemarturisit, Regina PLOAIE, s-a uscat din suflet, tot asteptindu-ma, tot chemindu-ma, tot dorindu-ma, tot visindu-ma, tot neintelegind unde am disparut, tot visindu-ma, in apropiera ei cea mai umeda… dar si cea mai dogoritoare…

…si uite asa, tot plingind, si-a risipit lacrimile tuturor viitoarelor ploi pamintene si nu a mai plouat pe Pamint, lasindu-l Uscat, si Batrin…. Smintit si Betiv… Respingator si Neintelegator… alegind sa traiasca doar in acea parte a Sufletului Meu , puternic colorata in Culoarea Ochilor REGINEI Ploilor…

The Wall…   Leave a comment

The Wall…

The Wall…   Leave a comment

The Wall…