Archive for the ‘Puterea unei Imagini…’ Category

Livia GEORGESCU – Serphiotis…   2 comments

Livia GEORGESCU – Serphiotis…

Îşi măsură paşii în întunericul pe care îl percepea cu simţurile, cuprinzându-l cu mintea nemijlocit, ca înţelegere ale celor ce nu pot fi sesizate decât astfel şi doar în acest loc, reactualizare a unui alt timp. Se ghida după lumina firavă a lămpii, ale cărei umbre răzleţe făceau prelungirile înfricoşătoare, identificandu-le cu orice închipuire, totul într-o înţelegere speculativă, plăsmuire în faţa căreia se afla o conştiinţă raţională, care-şi desfăşura modul de a gândi potrivit proprilor consecinţe ale celor gândite.

Pătrunse în interiorul cavoului doctorului Aris Serphiotis, o construcţie arhitecturală impunătoare, în stil neoclasic, de plan bazilical. Era alcătuită din două nivele, unul la demisol iar celălalt sub forma unei terase în 19 trepte, dispunând pe laturi şi de o fortificaţie prevăzută cu metereze. Interiorul cuprindea o încăpere centrală, cu deschideri înspre răsărit şi apus, şi două abside laterale, despre care se credea că prelungirile acestora duc într-un tunel până la Dunăre. În încăperea de la intrare se aflau două morminte din marmură albastră. Pe tavan era pictat un vultur, care avea capul înclinat către dreapta iar de jur împrejur 13 stele şi cuvintele “annuit coeptis”.

În prima instanţă, cu percepţia celor existente, fiecare mişcare a lui Willy Pragher părea a fi un act omenesc în singularitate doar că, în proximitatea celor ce se regăseau acolo, misterul îi veni în întâmpinare. Pătruns fiind de intimitatea lăcaşului, confirmând la un alt nivel ceea ce îi fusese deja sesizat, Willy se adresă celui care-l însoţea:

– Nu mă îndoiesc de faptul că ceea ce văd cu ochii şi ating cu mâinile nu ar exista de la 1880 şi până azi, 23 iunie… Ar fi o impietate să nu spun că subzistă în sine şi fără să mă aflu eu în acest timp, aici şi acum. Trebuie să ştiu ce anume se găseşte dincolo! Am învăţat să mă folosesc de timpul vesperal al unei altfel de magii, şi acum voi trece dincolo de aceste abside, prin zid. Rosti aceste cuvinte cu acea împietrire a feţei celui care-şi înghite adevărul în tăcere aruncându-l, ca-ntr-o retragere în sine, lângă alte şi alte sentimente sedimentate în subconştient, cenzurate. Niciun muşchi nu i se clinti şi nici măcar strângerea de mână imperceptibilă a lui Gadamer nu-l făcu să renunţe. Nu mai putea amâna şi nici aştepta, nici măcar de dragul jocului de a nu crede.

– Cum să nu!, rosti pe un ton ironic Gadamer. Orice formă de apropiere între cele ce sunt radical diferite, cum ar fi cuvântul şi lucrul sau gândirea şi existenţa, nu este altceva decât simplă speculaţie. Nu tot din ceea ce zici acum se şi împlineşte, iar dacă tu crezi că intri prin zid nu înseamnă că vei şi reuşi să intri în fiinţa însăşi a lucrului gândit. Cu siguranţă vei da cu fruntea de zid! Şi vrei să zici că nu este niciun şiretlic?!

– Nu, nu este. Am deprins asta mai demult. Trebuie să ai înţelegerea că te poţi folosi de tot ceea ce ai învăţat până la un moment dat, luând totuşi în considerare şi faptul că odată şi odată vei întâlni un zid, exterior voinţei tale, care nu se va mai deschide nicicum, refuzandu-ţi prezenţa. Şi atunci nu vei mai fi cu adevărat.

Rosti câteva vorbe tainice şi se repezi în zid, ca şi când nimic n-ar fi fost acolo. Zidul a părut că se topeşte în faţa lui, devenind de o consistenţă ciudată, în întâmpinarea trupului său transubstantiat. Lumina puternică îl orbi pe Gadamer, care mut de uimire îşi acoperi ochii şi, pentru o clipă, uită de faptul că se afla într-o cameră mortuară. Se sprijini de una dintre cele două coloane sculptate, căzând în genunchi în faţa troiţei, unde se afla o icoană pictată pe lemn, reprezentând Sfânta Treime, în cele trei ipostasuri consubstanţiale. Privi la zidul din faţa sa, care îşi deschisese ca-ntr-o oglindă esenţa inimii acelui altar, din care se ridicau zece ramuri ale unui arbore, respirând viaţa atemporală şi depăşind orice formă de cunoaştere apofatică. Simţi în acel moment că face parte din trupul lui Dumnezeu, ca manifestare a energiilor divine. Cele zece raze iluminate ale arborelui din mormântul lui Serphirotis scânteiau precum safirul, susţinând existenţa a tot ceea ce se afla. Ketherul, în combinaţie cu literele alfabetului sacru rostit mai înainte, constituia calea de acces către tainele de dincolo. Piatra care lipsea din vârf, se revela acum altfel, drept piatra cea din vârful unghiului. Privirea întâlni dincolo de abisul sfant, din care toate izvorasc si spre care toate se intorc, infinitul absolut al unei alte priviri, un ochi încadrat într-un triunghi, prin acesta întrevăzându-se misterul inefabil al divinităţii. Întunericul deveni imprecis iar timpul se deschise cu acea năzuinţă originară, acţionând ca vedere nemijlocită.

Gadamer, în încercarea lui de a-şi reduplica aparenţa evanescentă, îşi orientă privirea către imaginea de mai înainte, umbra unei alte umbre, desprinsă şi dispărută între ziduri. Aparenţa de gradul întâi se transformă acum în una de gradul al doilea, şi tot aşa, ca o altă imagine suprapusă alteia, în oglinda fantomatică a timpului. Repetând aceleaşi cuvinte, cu străşnicia celor de mai înainte rostite, făcu câţiva paşi înapoi, lăsând capul în jos, repezindu-se în acelaşi zid. Izbitura a fost destul de puternică, de oglindire a propriei reflecţii, ca duplicare a realităţii, intervalul creat prăbuşindu-l în prezent. Mai rău ar fi fost dacă ar fi întâlnit în faţa sa un zid care ar fi vrut să se deschidă înaltul Abgrund, considerat abisul sfânt, conducându-l dincolo de orice formă şi de orice diferenţă, din care toate izvorăsc şi în care toate se întorc în infinitul absolut. Cuprins de ciudă ar fi irosit taina cuvântului prin necredinţă.

***

Dacă manifestarea primă este doar un act contingent, ceea ce se poate manifesta ulterior, ca recurenţă generică, poate depăşi firescul şi simpla percepţie omenească. Perspectiva, o conexiune de acte şi reacţii, înţeleasă ca modalitate de interpretare, îi oferea acum lui Willy un chip diferit, ca-ntr-un joc nesfârşit în fluxul vertiginos al timpului. Se trezi afară din încăpere şi, nebun de bucurie pentru că reuşise să depăşească planul metafizic al zidului, uită pentru moment de sinele real.

Willy avea o carte poştală în mână. O privi ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă o lume care nu era a lui, pe care viaţa însăşi ar fi produs-o fără consimţământul său, iar el îşi apăru sieşi situat pe o scenă, cu imaginea întregului unei alte vieţi, jucând un rol necunoscut. Doar timpul eonic era singurul care-şi cunoştea prestiinţa trecerii, permiţând apariţia spectacolului. Se chinui să desluşească scrisul, pe alocuri şters, ce-i păru cunoscut, având siguranţa că acele cuvinte ii sunt adresate:

“…între umerii tăi albi, doi copaci îngheţaţi în singurătate, unul înfipt la Crivăţ-Răsare, altul rostogolit cu osiile, dinspre tâmplă către străfundul inimii. Sărut pleoapele tale, întredeschise aripi într-o îmbrăţişare, dăruită tăcerii din clepsidră, vorbire arcuită pe spinarea luminii şi prelinsa pe arcuşul timpului rupt în silabe de mirarea iubirii! Închide-ţi privirea şi uită-mă, opreşte-mă în gândul tău şi când îţi va fi dor de mine sfâşie-mă-n tăcere, îmbrăţişează-mă!”€œ.

Dorinţa izvora, crescând într-o împreunare fierbinte în mintea celui care parcurgea rapid rândurile scrise, închegându-se într-un întreg viu. Doar privirea era cea care, exact ca-ntr-o fereastră, întâlnind dincolo de sine celalaltă reflexie a cuvintelor, putea să se desprindă şi să cugete, fiind capabilă să perceapă propria finitudine prin existenţa modului său simplu de a fi. Îi păru că iubirea asta i-ar fi aparţinut, simţind-o pentru el. Cuvintele îi erau adresate lui, fiind scrise de către Doris, datate din 26 septembrie 1950. Îi dădea întâlnire la Kurhaus Glotterbad, undeva la 17 km de Freiburg.

Se uită de jur împrejur şi-şi aminti brusc de alte diferite locuri de întâlnire, la Die Walhalla bei Regensburg, la Bayreyth, în Festspielhaus Richard Wagner, la Locarno şi în Lindau Bodensee. Era el, Karl Hellmann. Sopti pentru sine:

“- Mă simt responsabil pentru existenţa ta, voi ajunge acolo doar pentru ca să te întâlnesc, odata…”.

Se trezi prăbuşit lângă zidurile unei vechi construcţii din lemn, Precista, care fusese recladită în anul 1647, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Deasupra altarului acesteia ştia că se afla o cameră secretă. Se spune că exista un tunel pe sub Dunăre, de la Precista şi până pe malul celălalt al fluviului. Doria se aşezase în iarbă, aplecată asupra lui, sprijinită cu spatele de zidurile vechilor ruine. El stătea cu capul în braţele care i se încrucişau tainic în jurul umerilor.

– Ce căutăm noi acum, aici?

– Cum adică, ce căutăm? Ştii ce bine mă relaxez eu acum, în braţele tale? Nu ar fi trebuit să mă surprindă asta şi totuşi de ce să fiu în altă parte acum?

– Nu cred că te surprinde. Efectul este scontat şi firesc este să placă, spuse Doria, trecându-şi degetele subţiri prin părul lui, într-o mângâiere caldă.

– Eu aşa speram în intimitatea mea, să te surprindă şi pe tine.

– Evident, dar trebuie să mă surprinzi şi cu altceva…

– “Trebuie” asta al tău sună sentenţios! Dar îmi place kantianismul tău. Mi-a sunat a imperativ categoric.

Continuă să o privească altfel, încât Doria îşi coborî ochii din privirea lui. Se ridică si, plimbându-se prin iarbă, rupse câteva flori.

– În noaptea asta porţile cerului se deschid. Trebuie să-ţi împletesc această coroniţă de flori şi să ţi-o dăruiesc, iar tu să o primeşti. Este semn al unui legământ tainic al sufletelor noastre unite azi.

– Unire a sufletelor? Prostii! Eşti de unul singur, te naşti şi mori singur! Eu nu cred în această unire a sufletelor. Ar fi imposibilă.

Ecaterina BARGAN – Copacul Mamei…   2 comments

Ecaterina BARGAN – Copacul Mamei…

Aveam şapte ani când mama a murit. Atunci lumea în care trăiam a devenit crudă şi rea. Aveam 3 surori. Două mai mari decât mine şi una mai mică. Mezina încă nu vorbea bine când, într-o dimineaţă, oamenii s-au grămădit în ograda noastră să bocească mortul. Cum să-i explici unui copil care încă nici 5 ani nu are că nu o să-şi mai vadă mama? În ziua aceea mi s-au scurs lacrimile pentru mulţi ani înainte, ani în care n-am plâns deloc, deşi am avut de suferit tot mai mult. 

Peste o săptămână tata a trecut Nistrul cu barca şi s-a întors cu o femeie străină pe care a adus-o în casa noastră şi ne-a ordonat să-i spunem mama. Mă sforţam din toate puterile să-i zic aşa cum vroia tata, dar nu puteam merge mai departe de prima consoană, spuneam M şi mi se ridica un nod în gât, apoi mi se împleticea limba. Femeia asta străină, căreia tata îi spunea Nina, mă trosnea de fiecare dată, iar eu fugeam şi îmbrăţişam copacul mamei. Copacul acela era unicul lucru care mi-a rămas de la ea şi era cel mai frumos dintre toţi copacii pe care i-am văzut vreodată. Veneam în fiecare zi la el împreună cu surorile mele şi ne bucuram de el, repetând cu voce că acesta e copacul mamei, a mamei, a mamei, iar baba Nina murea de ciudă şi gelozie. Într-o zi tata a tăiat copacul mamei şi acesta a fost cel mai trist eveniment de după moartea ei. Atunci am început să-l urăsc şi pe tata, dar ştiam că totul e din vina ei. 

Odată baba Nina stătea deasupra unor borcane, şi, în timp ce le spăla, mă insulta în toţi dracii:
– Copchil prost shi eşti, idioţenie de copchil, uite-te cum roz’ tu piuliţa asta cî Nu aşa sî roadi! Pocitanie di copchil shi eşti tu, oooof, nu eşti bunî di nicî, oooof, numa’ porcării în capu’ tău prost, nici măcar o piuliţă n-o poţi curăţa ca lumea! Măta o fost o vacă şi tu eşti o giţâcî proastî… nicî nu poţ fashi!

Baba Nina continua să urle la mine, iar mâinile ei chircite de furie luceau scârbos a grăsime şi erau gata să sfarme în ţăndări borcanele murdare de untură. Cuvintele îi ieşeau pe gură ca nişte pumni de noroi, iar cutele din obraji şi fruntea încruntată o făceau să arate ca o mumie. Când i-am aruncat o privire urâtă, s-a înnegrit la faţă şi ochii tulburi i-au ieşit puţin din orbite, exact ca la peştii alteraţi pe care îi aducea tata de la pescuit în fiecare sâmbătă, ca eu şi surorile mele să ne vărsăm maţele curăţându-i. Liliacul de deasupra ei, pe care, atunci, îl vedeam în contrajur, părea că-şi lungeşte crengile cu gheare în vârfuri şi stătea gata-gata să o înhaţe şi să o tragă în întunericul lor absolut. Baba Nina urla şi urla şi urla, iar saliva îi ţâşnea din gură într-o brizură de picături sub care iarba se făcea palidă de parcă un şarpe veninos ar fi trecut pe acolo cu crima, lăsând duh rău. Baba Nina se clătina în timp turna apa murdară dintr-un borcan în altul, iar umbra ei se deplasa când într-o parte, când în alta, lăsându-se înghiţită o vreme de negriciunea liliacului pe care ea îşi întindea la uscat cârpele de spălat vesela.

– La puşcărie ţi-i viitoru’, acolo ai sî shii şăfî pi bandiţ, toţ’ ar sî-ş ştiargî papuschii di tini, mai diparti di puşcării n-ai sî ajungi! Copchil spurcat şhi eşti tu!…

În timp ce baba Nina vorbea, eu mă înecam în tăcere, înghiţeam noduri şi continuam să rod rugina din piuliţa aceea blestemată, şi cum stătea ea aplecată, în mintea mea a apărut o voce care mi-a spus „Ucide-o, Ucide-o!”, după care o altă voce mi-a spus „Las-o, nu o ucide”. Stăteam cu piuliţa deasupra capului ei şi eram gata s-o trosnesc, când mi-am dat seama că cele 2 voci pe care le auzeam sunt două forţe care m-au posedat dintr-o dată, forţa binelui şi a răului, şi atunci am înţeles că răul e cel pe care trebuie să-l ignor. Cel mai bine e să mă închid în mine, într-un soi de nonexistenţă, şi să fac ce am de făcut, într-un mod mecanic, ca o maşinărie, fără să-mi pese de partea sentimentală a lucrurilor, să ignor răul, asta trebuia să fac, sau să fug.

Atunci nu am mai putut suporta ofensa şi am fugit. Am fugit mult, am fugit fără să mă gândesc la nimic, am fugit timp de două zile, dar nişte vecini m-au găsit şi m-au adus înapoi cu forţa. M-au luat în spinare şi m-au adus acasă. Atunci Baba Nina a luat lanţul de la câine, lăsându-l slobod, şi m-a legat pe mine cu acel lanţ de piciorul stâng. Tata nu a făcut nimic ca să mă apere. Din acel moment am început să-l urăsc încă şi mai mult. Am stat aşa trei zile. Eram plină de vânătăi, piciorul îmi sângera deasupra gleznei, sângele se amesteca cu nisipul, apoi se usca.

După ce mi-au dat drumul, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe frunzele cartofilor din grădină, apoi din harman, apoi de la seră, apoi de la vie, şi după ce am strâns toţi gândacii de colorado de pe terenurile noastre, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe terenurile vecinilor, care vegheau asupra mea să nu fug. Aveam o reputaţie groaznică în sat. Eram copilul diavolului care a îndrăznit să fugă de acasă, fiindcă dracu’ i-a luat sufletul. Aşa se vorbea prin sat. Doar surorile mele mă iubeau şi mă ajutau cât puteau. 

Când mi-am ispăşit pedeapsa, baba Nina mi-a dat voie să muncesc acasă şi toată ziua numai asta făceam, munceam. N-aveam habar de unde născoceşte toate comenzile de lucru şi cum pe lumea asta e posibil ca lucrul să nu se mai termine. Şi tata lucra, numai că nu acasă. Tata era brigadir la colhoz şi se ducea să muncească în fiecare dimineaţă, întorcându-se numai seara acasă. Baba Nina nu ne hrănea zile în şir. Baba Nina ne lovea cu polonicul murdar de orez, şi când fugeam la tata în braţe să-i spunem că suntem flămânde, el nu ne credea, pentru că aveam faţa murdară de mâncare. Baba Nina ne ţinea în foame nu pentru că am fi fost aşa de săraci încât să nu avem ce mânca, ci din răutate.

După ce am crescut, nu mai locuiam cu părinţii. Aveam famila mea şi eram departe de locul copilăriei mele. Acasă la tata trăgeam foarte rar, şi atunci o ignoram pe baba Nina, care îmbătrânise înainte de vreme. De fiecare dată când intram, vedeam copacul mamei tăiat, dar lăcrămioarele din jurul trunchiului continuau să înflorească în fiecare an şi doar ele îmi potoleau dorul de ea. 

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…   Leave a comment

Marti 20 Aprilie 2010

Ora 8:54:22 AM GMT

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…

Ploua in toata fiinta mea, in 53 de stari… Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare… Doamne, Ce mai Ploua!!… Demult nu a mai plouat asa… De foarte multa vreme… Ploua in Liniste. Linistea pe care mi-am desenat-o pe fundalul sufletului, sustine linistea ploii care m-a cuprins intr-o adevarata stare de linistire necontrolata… Ploua in toata fiinta mea…

Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare…Aud ploaia strecurindu-se prin toti porii vaselor mele de singe obosit… Vasele mele de singe au obosit de atita circulatie, de atita munca neostoita…de atita exploatare… Atit de mult au muncit vasele mele de singe sa-mi alimenteze functionarea creierului, fara de care orice initiativa nu si-ar fi motivat definitivarea… incit inundarea lor cu apa de ploaie aduce intr-insele pace, racoare, bine-meritata odihna… Si ma gindesc. Singele este cel care m-a impins spre dorintele creatiei, spre dorintele existentei neirosite, spre nemurire functionala…

Si Ploua. Ploua a nesfirsire, ploua intens…fara opreliste, fara noima, fara indurare….Ploua peste toata fiinta mea plapinda…

O stare molcoma amestecata cu o stare de plumb fierbinte m-a invelit chiar de dimineata, cind am iesit din casa. Prima STARE, a fost de intimpinare… A doua, de multumire… A treia, de atentie… A patra, de reverie… A cincea, de sedimentare… A sasea, de pornire… A saptea, de hotarirea asezarii scrisului in matca Raminerii… A saptea-bis, de concentrare afrodisiaca… A opta, de mingiiere… A noua, de dorinta imbratisarii ploii… A zecea, de dor de mine… A unsprezecea, de satisfactia putintei dusa pina aproape de capat… A doisprezecea, de minunea zgomotului ploii… A treisprezecea, de limbajul ploii, limbaj care nu-mi este deloc strain… A paisprezecea, de vrerea reamintirii imaginilor mele dragi… A cincisprezecea, de bucurie… A saisprezecea, de gustul de necintarit al Apei de Ploaie… A saptesprezecea, de inchinaciune… A optsprezecea, de duiosie pentru sufletele nebucurate de ploaie.. A nouasprezecea, de Impartasire limitata… A douazecea, de cadere demultiplicata din plan in plan… A douazecisiuna, de dorinta diluarii singelui in apa de ploaie… A douazecisidoua, de nehotarire… A douazecisitreia, de dorinta scrisului unilateral… A douazecisipatra, de frica opririi ploii… A douazecisicincea, de Crincena oboseala umeda… A douazecisisasea, de fiinta mea inbucurata de sarutul ploii de aprilie… A douazecisisaptea, de inchisul lacrimilor de frica pierderii printre cotloanele unei Stari Nebune… A douazecisiopta, de sfarimarea gindirii, in aschii taioase: sa nu ma ratacesc….sa nu ma ratacesc… A douazecisinoua, de gust… A treizecea, de stare de betie melancolica… A treizecisiuna, de amintirea “Clepsidrei fara Timp”… unul dintre primele mele proiecte dragi… A treizecisidoua, de grabire intru sorbire…

A treizecisitreia, STARE mi-a readus multumirea reimprospatata a reactiei a doua… A treizecisipatra, de curiozitatea zilelor ce s-au scurs… A treizecisicincea, de curiozitatea zilelor ce vor sa vie… A treizecisisasea, de limpezirea Intelegerii Proprii… A treizecisisaptea, de spectrul luminii albe trecute prin lentila unei Picaturi de Ploaie Necazuta pe Pamint… A treizecisiopta, de nisip mingiiat de ploaie… A treizecisinoua, de Marea Ploii, la care nu am ajuns inca… A patruzecea, de desen neexprimat… A patruzecisiuna, de Neliniste Neexplicata…

A patruzecisidoua, de Impreunare… A patruzecisitreia, de risipire printre fire de Nisip Nerisipit… A patruzecisipatra, de  STARE uda… A patruzecisicincea, de Pace Interioara… A patruzecisisasea, de Dorinta de a nu se mai savirsii niciodata Ploaia de Astazi… A patruzecisisaptea, de Frica NeDesavirsirii… A patruzecisiopta, de Dorul Fiului meu Neinteles… A patruzecisinoua, de Apropiere… A cincizecea, de Apropiere de Fiinta Mea… A cincizecisiuna, de Dorinta Impartasirii… A cincizecisidoua, de Cufundare in toate Lacurile LUMII PLOILOR…

A cincizecisitreia STARE, a cincizecisitreia STARE, in schimb m-a naucit complet… Ea s-ar putea descrie pamintean, in cuvinte pamintene, in felul urmator:

Se facea ca traiam intr-o lume albastra…intr-un loc albastru, si ca, Acea lume era condusa de Regele PLOAIE si de Regina PLOAIE… Foarte clar nu imi era cu ce anume ma indeletniceam la acea curte, dar sigur ma indragostisem iremedabil si trist de Regina PLOAIE… Ma obisnuisem cu greutatea gindului ascuns… Dormeam obisnuit, traiam obisnuit, desenam obisnuit… Ma imbracam obisnuit… Visam obisnuit… Nu-mi ridicam ochii din Pamint, obisnuit… Ma obisnuisem… Ma obisnuisem intr-asemenea masura cu aceasta stare imposibila incit oricit ai fi incercat sa ma convingi ca drumul inceput este inchis, sminteala ma dichisea in fiecare dimineata, promitindu-mi ca, cel tirziu pina la savirsirea zilei, am sa fiu primit la Regina PLOAIE….care apucase sa afle de la curteni despre existenta mea umila…si chiar s-a aratat impresionata… pentru suferinta mea obisnuita… Am impresia ca a aflat chiar si despre Sminteala cea Neimpartasita…

Povestea asta de plumb a durat citiva ani buni, ani in care am imbatrinit si m-am smintit mai rau…  tot crezind intr-o intrevedere cu Regina PLOAIE…Nevindecat, Nerevendicat, mi-am completat si trait viata aruncindu-ma in desen, in desenul cel mai limpede, in desenul cel mai clar, in desenul cel mai definit, in desenul cel mai ascutit definit, de nimeni vazut, de nimeni inteles… de mine Ales…

Iar atunci cind ma asteptam mai putin, ma intilnesc cu vechea mea prietena SMINTEALA, care m-a cautat in toti acesti ani in zadar si-mi trinteste in fata inimii ranite povestea precum ca , in toata aceasta perioada de timp nedefinit, Regina PLOAIE m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios, m-a cautat cu disperare, adunindu-si lacrimile pe ascuns, pe indelete, pe incredere, pe speranta…m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios…

Intr-un sfirsit nemarturisit, Regina PLOAIE, s-a uscat din suflet, tot asteptindu-ma, tot chemindu-ma, tot dorindu-ma, tot visindu-ma, tot neintelegind unde am disparut, tot visindu-ma, in apropiera ei cea mai umeda… dar si cea mai dogoritoare…

…si uite asa, tot plingind, si-a risipit lacrimile tuturor viitoarelor ploi pamintene si nu a mai plouat pe Pamint, lasindu-l Uscat, si Batrin…. Smintit si Betiv… Respingator si Neintelegator… alegind sa traiasca doar in acea parte a Sufletului Meu , puternic colorata in Culoarea Ochilor REGINEI Ploilor…

The Wall…   Leave a comment

The Wall…

The WALL…   Leave a comment

Sorin COADA – Sarpele de arama…   Leave a comment

Sarpele de arama…

Sorin COADA

Se trezi cu frigul în oase. Simţi legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii şi se sperie. Era gol, alături de alţi morţi, femei şi bărbaţi, cu toţii dezgoliţi şi aruncaţi în neorânduială. Fixă câteva din chipurile de ceară ce-l înconjurau. Tremura. Scăpă de plăcuţa de plastic de la picior şi încercă să se ridice, să umble pentru a se încălzi şi să bată în uşa ferecată pe dinafară pentru a ieşi din morgă. Era neputincios. Nu reuşi decât să dea drumul unui geamăt sinistru, fără ecou. „Să mori la morga, după ce-ai scăpat de moartea cu chip de aramă”. De data asta reuşi să râdă cu poftă. Recapitula în gând chinurile delirului şi apoi negura leşinului sau somnul adânc, în care căzuse fără vreo viziune de pe lumea cealaltă. Tocmai îşi pierduse speranţa, când uşa se deschise miraculos, cu-n scârţâit prietenos. I se păru că simte o boare de căldură invadându-i trupul.

Doi bărbaţi în halate soioase aduceau pe o targă încă un cadavru. Îl răsturnară peste ceilalţi şi îl traseră amândoi de picioare să nu-i atârne capul de pe platforma prea îngustă. Lansă un geamăt, dar vorbăria lor îi acoperi sforţarea. Nu găsise momentul potrivit. Abia când se prăvăli de pe marginea platformei de ciment, atrase atenţia celor doi. Îi privi rugător şi scoase încă un geamăt, de data asta, de durere. Avea un braţ frânt. Brancardierii fugiră lăsând uşa deschisă, dar se întoarseră în scurtă vreme cu o seamă de doctori şi asistente pentru a se mira cu toţii de nemaipomenitul caz. Îl găsiră târâindu-se spre uşă. Ajutară mulţi la ridicarea lui pe targa rămasă abandonată. Îl acoperiră cu o pătură şi-l purtară în triumf spre salonul în care zăcuse până acum.

Când se dezmetici, era înconjurat de doctori şi bolnavi, deopotrivă, sorbindu-l toţi ca pe o minune. Avea mâna pusă în ghips. O transpiraţie rece îi invadase trupul, dar pentru ei totul era normal. Durerea de cap şi ameţeala dispăruseră.
Privi cu dezgust cărţile de pe noptieră. „De-acum doar sinuciderea”. I se năzări că din cercul curioşilor ce-i învăluiau patul, distingea masca având trăsăturile vizibil schimbate. Eroii se aruncau în spade. Cum de leşinul său n-a fost apogeul apropierii bătrânului ? De ce apare acum ca o frântură a delirului provocat de boală?
-Când îmi faceţi externarea? întrebă răguşit, rotindu-şi privirea şi neştiind cui să se adreseze.
-Curând, veni răspunsul, cât de curând.

Era un termen prea vag şi depărtat pentru dorul său de Imdiola. În sat viaţa era frumoasă doar în lipsa lui. Îl irita faptul că nu primea vizite de la cunoscuţi şi, mai ales, de la iubită.
Primea diverse pachete, dar asistenta nu-i spunea numele expeditorului. Probabil era mituită să păstreze secretul.
I se apropia ziua de naştere. Se temea să nu o petreacă singur în spital. Întreba mereu, când va fi externat. Primea doar acel invariabil: „curând ”. Toţi făceau consideraţii asupra stării sale care se îmbunătăţea încet şi a slăbiciunii care-l ţintuia încă la pat.
-Mă trataţi ca pe un copil! o dojenea pe asistentă. Pot pleca şi fără acordul vostru.
-Chiar că eşti copil. Nu te mai văita ca o muiere! E mai bine să stai aici şi să ieşi deplin sănătos, bun de muncă. Vei regreta toate zilele de repaus, cum să nu!
-Semnez, trebuie să-mi daţi drumul, dacă-mi asum răspunderea!
Netulburată, asistenta continua să enumere riscurile unei externări pripite.
După îndelungi stăruinţe şi ameninţări cu fuga din spital, îşi văzu hainele, semnă şi ieşi. Îşi abandonă cărţile altui bolnav sortit să intre în „salonul morţii”.
Era slăbit de foame. Unghiile i se învineţiră. Inspiră răcoarea umbrei castanilor.
Avea drum lung până acasă. În gară îl intrigă indiferenţa cunoscuţilor. Pentru ei era doar dovada ruinei fizice, nimic mai mult. Făcea parte din spectacolul dinamic al gării.
Satul era pustiu sau se pustia, când trecea el pentru a-şi reînoda agitaţia în urma lui. Zări pe la porţi câţiva cunoscuţi grăbiţi să-l evite. Erau aceleaşi persoane care obişnuiau să stea nestingherite la stradă şi care n-ar fi pierdut, pentru nimic în lume, o nuntă sau o înmormântare.
„O fi în legătură cu valul de sinucideri”, zâmbi în sinea lui la gândul că este scutit de zecile de întrebări incomode.
Casa erau proaspăt văruită, iar merele de creangă putrezeau neculese. Lipseau păsările care, de obicei, se bucurau de iarba din curte. Pe prispa de lut, şedea un copil negricios şi scund, lovind cu seriozitate un duşman închipuit, ascuns după unul din stâlpii sculptaţi ai casei.
Desigur, venise una din rudele Imdiolei şi-acum stăteau la taclale în bucătărie. Într-adevăr, pe burlanul mâncat de rugină şi puţin plecat, ieşea fum.

Când îl văzu, copilul îşi părăsi biciul şi se refugie în bucătărie. Urcă cu greu scările de piatră, se cumpăni în faţa uşii izbit de un val de căldură amestecat cu greaţă. Se chinui să-şi provoace voma, fără folos. Nu mâncase nimic de multă vreme.
Copilul ieşi din bucătărie, reluându-şi netulburat ocupaţia biciuitului ritmic. Se mai oprea să urmărească spasmele seci ale lui Druţu apoi, continua să bată în stâlpul putred.
Când îşi mai reveni întrebă:
-E cineva acasă?
-Da, dar acum fierbe mămăliga şi nu poate ieşi.
Imdiola de altădată ar fi lăsat mâncarea să ardă pentru a-i ieşi în întâmpinare. Schimbarea asta avea legătură şi cu lipsa vizitelor de la spital.
-Cu cine te lupţi? întrebă Druţu zâmbind unei amintiri.
-Cu Lili Ochelaristu’, când îl văd că trece cu vaca lui nebună, cu Doina. Îi gonesc pe amândoi cu biciul. Vaca asta împunge lumea.
-A rănit pe cineva?
-Nu, dar va împunge, că Lili e mereu beat şi nu are grija Doinei. Dacă n-ar fi lumea aşa rea, mama ar trăi şi acum.
-A murit de multă vreme?
-Nu, acum o săptămână. De-atunci sunt aici cu bunica… Am plâns-o la înmormântare. Era aşa de frumoasă ! O vedeam rar, dar o iubeam. Era bună cu mine şi cu toată lumea. Îmi trimitea hăinuţe frumoase şi bunătăţi. De-acum, o am doar pe bunica.
Un gând rău îi răvăşi bruma de putere. Se sprijini de stâlpul biciuit şi aşteaptă ca Imdiola să-i iasă veselă în întâmpinare. Nu îndrăzni să-l întrebe de numele mamei şi aşteptă să audă izbitura ceaunului pe fundul de mămăligă şi sfârâitul scurt. Se auziră paşi greoi. Nu, nu era Imdiola.

De-asta nu venise să-l vadă. În camera întunecoasă, camera dragostei lor, cu mirosul plantelor medicinale puse la uscat, auzi ca-n vis confirmarea bănuielilor însoţite de valuri de plâns.
-A murit, spuse ea bocind în colţul basmalei, s-a omorât. Auzise toată lumea că nu mai ai şanse. A băut sodă caustică … S-a chinuit mult, sărăcuţa. A smuls totul de pe pereţi şi a ieşit pe câmp. S-a târât spre pădure, dar n-a mai ajuns. Unii te socoteau vinovat pe tine. Însă, ea te-a iubit mult şi n-a suportat povara a trei bărbaţi morţi în poala ei. Nu dorea ca fiul ei să fie o piedică între voi. Acum, el nu mă are decât pe mine. Dacă mor şi eu, rămâne al nimănui… Mai strâng din lucruri, am găsit repede un cumpărător. Să aibă el banii, când va fi mare şi eu voi fi moartă.

Robert De Niro – One of my favorite actors …   Leave a comment

Robert De Niro – One of my favorite actors …