Ecaterina BARGAN – Copacul Mamei…

Aveam şapte ani când mama a murit. Atunci lumea în care trăiam a devenit crudă şi rea. Aveam 3 surori. Două mai mari decât mine şi una mai mică. Mezina încă nu vorbea bine când, într-o dimineaţă, oamenii s-au grămădit în ograda noastră să bocească mortul. Cum să-i explici unui copil care încă nici 5 ani nu are că nu o să-şi mai vadă mama? În ziua aceea mi s-au scurs lacrimile pentru mulţi ani înainte, ani în care n-am plâns deloc, deşi am avut de suferit tot mai mult. 

Peste o săptămână tata a trecut Nistrul cu barca şi s-a întors cu o femeie străină pe care a adus-o în casa noastră şi ne-a ordonat să-i spunem mama. Mă sforţam din toate puterile să-i zic aşa cum vroia tata, dar nu puteam merge mai departe de prima consoană, spuneam M şi mi se ridica un nod în gât, apoi mi se împleticea limba. Femeia asta străină, căreia tata îi spunea Nina, mă trosnea de fiecare dată, iar eu fugeam şi îmbrăţişam copacul mamei. Copacul acela era unicul lucru care mi-a rămas de la ea şi era cel mai frumos dintre toţi copacii pe care i-am văzut vreodată. Veneam în fiecare zi la el împreună cu surorile mele şi ne bucuram de el, repetând cu voce că acesta e copacul mamei, a mamei, a mamei, iar baba Nina murea de ciudă şi gelozie. Într-o zi tata a tăiat copacul mamei şi acesta a fost cel mai trist eveniment de după moartea ei. Atunci am început să-l urăsc şi pe tata, dar ştiam că totul e din vina ei. 

Odată baba Nina stătea deasupra unor borcane, şi, în timp ce le spăla, mă insulta în toţi dracii:
– Copchil prost shi eşti, idioţenie de copchil, uite-te cum roz’ tu piuliţa asta cî Nu aşa sî roadi! Pocitanie di copchil shi eşti tu, oooof, nu eşti bunî di nicî, oooof, numa’ porcării în capu’ tău prost, nici măcar o piuliţă n-o poţi curăţa ca lumea! Măta o fost o vacă şi tu eşti o giţâcî proastî… nicî nu poţ fashi!

Baba Nina continua să urle la mine, iar mâinile ei chircite de furie luceau scârbos a grăsime şi erau gata să sfarme în ţăndări borcanele murdare de untură. Cuvintele îi ieşeau pe gură ca nişte pumni de noroi, iar cutele din obraji şi fruntea încruntată o făceau să arate ca o mumie. Când i-am aruncat o privire urâtă, s-a înnegrit la faţă şi ochii tulburi i-au ieşit puţin din orbite, exact ca la peştii alteraţi pe care îi aducea tata de la pescuit în fiecare sâmbătă, ca eu şi surorile mele să ne vărsăm maţele curăţându-i. Liliacul de deasupra ei, pe care, atunci, îl vedeam în contrajur, părea că-şi lungeşte crengile cu gheare în vârfuri şi stătea gata-gata să o înhaţe şi să o tragă în întunericul lor absolut. Baba Nina urla şi urla şi urla, iar saliva îi ţâşnea din gură într-o brizură de picături sub care iarba se făcea palidă de parcă un şarpe veninos ar fi trecut pe acolo cu crima, lăsând duh rău. Baba Nina se clătina în timp turna apa murdară dintr-un borcan în altul, iar umbra ei se deplasa când într-o parte, când în alta, lăsându-se înghiţită o vreme de negriciunea liliacului pe care ea îşi întindea la uscat cârpele de spălat vesela.

– La puşcărie ţi-i viitoru’, acolo ai sî shii şăfî pi bandiţ, toţ’ ar sî-ş ştiargî papuschii di tini, mai diparti di puşcării n-ai sî ajungi! Copchil spurcat şhi eşti tu!…

În timp ce baba Nina vorbea, eu mă înecam în tăcere, înghiţeam noduri şi continuam să rod rugina din piuliţa aceea blestemată, şi cum stătea ea aplecată, în mintea mea a apărut o voce care mi-a spus „Ucide-o, Ucide-o!”, după care o altă voce mi-a spus „Las-o, nu o ucide”. Stăteam cu piuliţa deasupra capului ei şi eram gata s-o trosnesc, când mi-am dat seama că cele 2 voci pe care le auzeam sunt două forţe care m-au posedat dintr-o dată, forţa binelui şi a răului, şi atunci am înţeles că răul e cel pe care trebuie să-l ignor. Cel mai bine e să mă închid în mine, într-un soi de nonexistenţă, şi să fac ce am de făcut, într-un mod mecanic, ca o maşinărie, fără să-mi pese de partea sentimentală a lucrurilor, să ignor răul, asta trebuia să fac, sau să fug.

Atunci nu am mai putut suporta ofensa şi am fugit. Am fugit mult, am fugit fără să mă gândesc la nimic, am fugit timp de două zile, dar nişte vecini m-au găsit şi m-au adus înapoi cu forţa. M-au luat în spinare şi m-au adus acasă. Atunci Baba Nina a luat lanţul de la câine, lăsându-l slobod, şi m-a legat pe mine cu acel lanţ de piciorul stâng. Tata nu a făcut nimic ca să mă apere. Din acel moment am început să-l urăsc încă şi mai mult. Am stat aşa trei zile. Eram plină de vânătăi, piciorul îmi sângera deasupra gleznei, sângele se amesteca cu nisipul, apoi se usca.

După ce mi-au dat drumul, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe frunzele cartofilor din grădină, apoi din harman, apoi de la seră, apoi de la vie, şi după ce am strâns toţi gândacii de colorado de pe terenurile noastre, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe terenurile vecinilor, care vegheau asupra mea să nu fug. Aveam o reputaţie groaznică în sat. Eram copilul diavolului care a îndrăznit să fugă de acasă, fiindcă dracu’ i-a luat sufletul. Aşa se vorbea prin sat. Doar surorile mele mă iubeau şi mă ajutau cât puteau. 

Când mi-am ispăşit pedeapsa, baba Nina mi-a dat voie să muncesc acasă şi toată ziua numai asta făceam, munceam. N-aveam habar de unde născoceşte toate comenzile de lucru şi cum pe lumea asta e posibil ca lucrul să nu se mai termine. Şi tata lucra, numai că nu acasă. Tata era brigadir la colhoz şi se ducea să muncească în fiecare dimineaţă, întorcându-se numai seara acasă. Baba Nina nu ne hrănea zile în şir. Baba Nina ne lovea cu polonicul murdar de orez, şi când fugeam la tata în braţe să-i spunem că suntem flămânde, el nu ne credea, pentru că aveam faţa murdară de mâncare. Baba Nina ne ţinea în foame nu pentru că am fi fost aşa de săraci încât să nu avem ce mânca, ci din răutate.

După ce am crescut, nu mai locuiam cu părinţii. Aveam famila mea şi eram departe de locul copilăriei mele. Acasă la tata trăgeam foarte rar, şi atunci o ignoram pe baba Nina, care îmbătrânise înainte de vreme. De fiecare dată când intram, vedeam copacul mamei tăiat, dar lăcrămioarele din jurul trunchiului continuau să înflorească în fiecare an şi doar ele îmi potoleau dorul de ea. 

PLOUA in TOATA FIINTA MEA, in 53 de STARI…

Marti 20 Aprilie 2010

Ora 8:54:22 AM GMT

Ploua in toata fiinta mea, in 53 de stari… Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare… Doamne, Ce mai Ploua!!… Demult nu a mai plouat asa… De foarte multa vreme… Ploua in Liniste. Linistea pe care mi-am desenat-o pe fundalul sufletului, sustine linistea ploii care m-a cuprins intr-o adevarata stare de linistire necontrolata… Ploua in toata fiinta mea…

Ploua a nesfirsire, ploua intens… fara opreliste, fara noima, fara indurare…Aud ploaia strecurindu-se prin toti porii vaselor mele de singe obosit… Vasele mele de singe au obosit de atita circulatie, de atita munca neostoita…de atita exploatare… Atit de mult au muncit vasele mele de singe sa-mi alimenteze functionarea creierului, fara de care orice initiativa nu si-ar fi motivat definitivarea… incit inundarea lor cu apa de ploaie aduce intr-insele pace, racoare, bine-meritata odihna… Si ma gindesc. Singele este cel care m-a impins spre dorintele creatiei, spre dorintele existentei neirosite, spre nemurire functionala…

Si Ploua. Ploua a nesfirsire, ploua intens…fara opreliste, fara noima, fara indurare….Ploua peste toata fiinta mea plapinda…

O stare molcoma amestecata cu o stare de plumb fierbinte m-a invelit chiar de dimineata, cind am iesit din casa. Prima STARE, a fost de intimpinare… A doua, de multumire… A treia, de atentie… A patra, de reverie… A cincea, de sedimentare… A sasea, de pornire… A saptea, de hotarirea asezarii scrisului in matca Raminerii… A saptea-bis, de concentrare afrodisiaca… A opta, de mingiiere… A noua, de dorinta imbratisarii ploii… A zecea, de dor de mine… A unsprezecea, de satisfactia putintei dusa pina aproape de capat… A doisprezecea, de minunea zgomotului ploii… A treisprezecea, de limbajul ploii, limbaj care nu-mi este deloc strain… A paisprezecea, de vrerea reamintirii imaginilor mele dragi… A cincisprezecea, de bucurie… A saisprezecea, de gustul de necintarit al Apei de Ploaie… A saptesprezecea, de inchinaciune… A optsprezecea, de duiosie pentru sufletele nebucurate de ploaie.. A nouasprezecea, de Impartasire limitata… A douazecea, de cadere demultiplicata din plan in plan… A douazecisiuna, de dorinta diluarii singelui in apa de ploaie… A douazecisidoua, de nehotarire… A douazecisitreia, de dorinta scrisului unilateral… A douazecisipatra, de frica opririi ploii… A douazecisicincea, de Crincena oboseala umeda… A douazecisisasea, de fiinta mea inbucurata de sarutul ploii de aprilie… A douazecisisaptea, de inchisul lacrimilor de frica pierderii printre cotloanele unei Stari Nebune… A douazecisiopta, de sfarimarea gindirii, in aschii taioase: sa nu ma ratacesc….sa nu ma ratacesc… A douazecisinoua, de gust… A treizecea, de stare de betie melancolica… A treizecisiuna, de amintirea “Clepsidrei fara Timp”… unul dintre primele mele proiecte dragi… A treizecisidoua, de grabire intru sorbire…

… A treizecisitreia, STARE mi-a readus multumirea reimprospatata a reactiei a doua… A treizecisipatra, de curiozitatea zilelor ce s-au scurs… A treizecisicincea, de curiozitatea zilelor ce vor sa vie… A treizecisisasea, de limpezirea Intelegerii Proprii… A treizecisisaptea, de spectrul luminii albe trecute prin lentila unei Picaturi de Ploaie Necazuta pe Pamint… A treizecisiopta, de nisip mingiiat de ploaie… A treizecisinoua, de Marea Ploii, la care nu am ajuns inca… A patruzecea, de desen neexprimat… A patruzecisiuna, de Neliniste Neexplicata…

…A patruzecisidoua, de Impreunare… A patruzecisitreia, de risipire printre fire de Nisip Nerisipit… A patruzecisipatra, de  STARE uda… A patruzecisicincea, de Pace Interioara… A patruzecisisasea, de Dorinta de a nu se mai savirsii niciodata Ploaia de Astazi… A patruzecisisaptea, de Frica NeDesavirsirii… A patruzecisiopta, de Dorul Fiului meu Neinteles… A patruzecisinoua, de Apropiere… A cincizecea, de Apropiere de Fiinta Mea… A cincizecisiuna, de Dorinta Impartasirii… A cincizecisidoua, de Cufundare in toate Lacurile LUMII PLOILOR…

…A cincizecisitreia STARE, a cincizecisitreia STARE, in schimb m-a naucit complet… Ea s-ar putea descrie pamintean, in cuvinte pamintene, in felul urmator:

Se facea ca traiam intr-o lume albastra…intr-un loc albastru, si ca, Acea lume era condusa de Regele PLOAIE si de Regina PLOAIE… Foarte clar nu imi era cu ce anume ma indeletniceam la acea curte, dar sigur ma indragostisem iremedabil si trist de Regina PLOAIE… Ma obisnuisem cu greutatea gindului ascuns… Dormeam obisnuit, traiam obisnuit, desenam obisnuit… Ma imbracam obisnuit… Visam obisnuit… Nu-mi ridicam ochii din Pamint, obisnuit… Ma obisnuisem… Ma obisnuisem intr-asemenea masura cu aceasta stare imposibila incit oricit ai fi incercat sa ma convingi ca drumul inceput este inchis, sminteala ma dichisea in fiecare dimineata, promitindu-mi ca, cel tirziu pina la savirsirea zilei, am sa fiu primit la Regina PLOAIE….care apucase sa afle de la curteni despre existenta mea umila…si chiar s-a aratat impresionata… pentru suferinta mea obisnuita… Am impresia ca a aflat chiar si despre Sminteala cea Neimpartasita…

Povestea asta de plumb a durat citiva ani buni, ani in care am imbatrinit si m-am smintit mai rau…  tot crezind intr-o intrevedere cu Regina PLOAIE…Nevindecat, Nerevendicat, mi-am completat si trait viata aruncindu-ma in desen, in desenul cel mai limpede, in desenul cel mai clar, in desenul cel mai definit, in desenul cel mai ascutit definit, de nimeni vazut, de nimeni inteles… de mine Ales…

Iar atunci cind ma asteptam mai putin, ma intilnesc cu vechea mea prietena SMINTEALA, care m-a cautat in toti acesti ani in zadar si-mi trinteste in fata inimii ranite povestea precum ca , in toata aceasta perioada de timp nedefinit, Regina PLOAIE m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios, m-a cautat cu disperare, adunindu-si lacrimile pe ascuns, pe indelete, pe incredere, pe speranta…m-a iubit in ascuns, m-a iubit ploios…

Intr-un sfirsit nemarturisit, Regina PLOAIE, s-a uscat din suflet, tot asteptindu-ma, tot chemindu-ma, tot dorindu-ma, tot visindu-ma, tot neintelegind unde am disparut, tot visindu-ma, in apropiera ei cea mai umeda… dar si cea mai dogoritoare…

…si uite asa, tot plingind, si-a risipit lacrimile tuturor viitoarelor ploi pamintene si nu a mai plouat pe Pamint, lasindu-l Uscat, si Batrin…. Smintit si Betiv… Respingator si Neintelegator… alegind sa traiasca doar in acea parte a Sufletului Meu , puternic colorata in Culoarea Ochilor REGINEI Ploilor…

The Wall…

The Wall…

Sarpele de arama…

Sorin COADA

Se trezi cu frigul în oase. Simţi legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii şi se sperie. Era gol, alături de alţi morţi, femei şi bărbaţi, cu toţii dezgoliţi şi aruncaţi în neorânduială. Fixă câteva din chipurile de ceară ce-l înconjurau. Tremura. Scăpă de plăcuţa de plastic de la picior şi încercă să se ridice, să umble pentru a se încălzi şi să bată în uşa ferecată pe dinafară pentru a ieşi din morgă. Era neputincios. Nu reuşi decât să dea drumul unui geamăt sinistru, fără ecou. „Să mori la morga, după ce-ai scăpat de moartea cu chip de aramă”. De data asta reuşi să râdă cu poftă. Recapitula în gând chinurile delirului şi apoi negura leşinului sau somnul adânc, în care căzuse fără vreo viziune de pe lumea cealaltă. Tocmai îşi pierduse speranţa, când uşa se deschise miraculos, cu-n scârţâit prietenos. I se păru că simte o boare de căldură invadându-i trupul.

Doi bărbaţi în halate soioase aduceau pe o targă încă un cadavru. Îl răsturnară peste ceilalţi şi îl traseră amândoi de picioare să nu-i atârne capul de pe platforma prea îngustă. Lansă un geamăt, dar vorbăria lor îi acoperi sforţarea. Nu găsise momentul potrivit. Abia când se prăvăli de pe marginea platformei de ciment, atrase atenţia celor doi. Îi privi rugător şi scoase încă un geamăt, de data asta, de durere. Avea un braţ frânt. Brancardierii fugiră lăsând uşa deschisă, dar se întoarseră în scurtă vreme cu o seamă de doctori şi asistente pentru a se mira cu toţii de nemaipomenitul caz. Îl găsiră târâindu-se spre uşă. Ajutară mulţi la ridicarea lui pe targa rămasă abandonată. Îl acoperiră cu o pătură şi-l purtară în triumf spre salonul în care zăcuse până acum.

Când se dezmetici, era înconjurat de doctori şi bolnavi, deopotrivă, sorbindu-l toţi ca pe o minune. Avea mâna pusă în ghips. O transpiraţie rece îi invadase trupul, dar pentru ei totul era normal. Durerea de cap şi ameţeala dispăruseră.
Privi cu dezgust cărţile de pe noptieră. „De-acum doar sinuciderea”. I se năzări că din cercul curioşilor ce-i învăluiau patul, distingea masca având trăsăturile vizibil schimbate. Eroii se aruncau în spade. Cum de leşinul său n-a fost apogeul apropierii bătrânului ? De ce apare acum ca o frântură a delirului provocat de boală?
-Când îmi faceţi externarea? întrebă răguşit, rotindu-şi privirea şi neştiind cui să se adreseze.
-Curând, veni răspunsul, cât de curând.

Era un termen prea vag şi depărtat pentru dorul său de Imdiola. În sat viaţa era frumoasă doar în lipsa lui. Îl irita faptul că nu primea vizite de la cunoscuţi şi, mai ales, de la iubită.
Primea diverse pachete, dar asistenta nu-i spunea numele expeditorului. Probabil era mituită să păstreze secretul.
I se apropia ziua de naştere. Se temea să nu o petreacă singur în spital. Întreba mereu, când va fi externat. Primea doar acel invariabil: „curând ”. Toţi făceau consideraţii asupra stării sale care se îmbunătăţea încet şi a slăbiciunii care-l ţintuia încă la pat.
-Mă trataţi ca pe un copil! o dojenea pe asistentă. Pot pleca şi fără acordul vostru.
-Chiar că eşti copil. Nu te mai văita ca o muiere! E mai bine să stai aici şi să ieşi deplin sănătos, bun de muncă. Vei regreta toate zilele de repaus, cum să nu!
-Semnez, trebuie să-mi daţi drumul, dacă-mi asum răspunderea!
Netulburată, asistenta continua să enumere riscurile unei externări pripite.
După îndelungi stăruinţe şi ameninţări cu fuga din spital, îşi văzu hainele, semnă şi ieşi. Îşi abandonă cărţile altui bolnav sortit să intre în „salonul morţii”.
Era slăbit de foame. Unghiile i se învineţiră. Inspiră răcoarea umbrei castanilor.
Avea drum lung până acasă. În gară îl intrigă indiferenţa cunoscuţilor. Pentru ei era doar dovada ruinei fizice, nimic mai mult. Făcea parte din spectacolul dinamic al gării.
Satul era pustiu sau se pustia, când trecea el pentru a-şi reînoda agitaţia în urma lui. Zări pe la porţi câţiva cunoscuţi grăbiţi să-l evite. Erau aceleaşi persoane care obişnuiau să stea nestingherite la stradă şi care n-ar fi pierdut, pentru nimic în lume, o nuntă sau o înmormântare.
„O fi în legătură cu valul de sinucideri”, zâmbi în sinea lui la gândul că este scutit de zecile de întrebări incomode.
Casa erau proaspăt văruită, iar merele de creangă putrezeau neculese. Lipseau păsările care, de obicei, se bucurau de iarba din curte. Pe prispa de lut, şedea un copil negricios şi scund, lovind cu seriozitate un duşman închipuit, ascuns după unul din stâlpii sculptaţi ai casei.
Desigur, venise una din rudele Imdiolei şi-acum stăteau la taclale în bucătărie. Într-adevăr, pe burlanul mâncat de rugină şi puţin plecat, ieşea fum.

Când îl văzu, copilul îşi părăsi biciul şi se refugie în bucătărie. Urcă cu greu scările de piatră, se cumpăni în faţa uşii izbit de un val de căldură amestecat cu greaţă. Se chinui să-şi provoace voma, fără folos. Nu mâncase nimic de multă vreme.
Copilul ieşi din bucătărie, reluându-şi netulburat ocupaţia biciuitului ritmic. Se mai oprea să urmărească spasmele seci ale lui Druţu apoi, continua să bată în stâlpul putred.
Când îşi mai reveni întrebă:
-E cineva acasă?
-Da, dar acum fierbe mămăliga şi nu poate ieşi.
Imdiola de altădată ar fi lăsat mâncarea să ardă pentru a-i ieşi în întâmpinare. Schimbarea asta avea legătură şi cu lipsa vizitelor de la spital.
-Cu cine te lupţi? întrebă Druţu zâmbind unei amintiri.
-Cu Lili Ochelaristu’, când îl văd că trece cu vaca lui nebună, cu Doina. Îi gonesc pe amândoi cu biciul. Vaca asta împunge lumea.
-A rănit pe cineva?
-Nu, dar va împunge, că Lili e mereu beat şi nu are grija Doinei. Dacă n-ar fi lumea aşa rea, mama ar trăi şi acum.
-A murit de multă vreme?
-Nu, acum o săptămână. De-atunci sunt aici cu bunica… Am plâns-o la înmormântare. Era aşa de frumoasă ! O vedeam rar, dar o iubeam. Era bună cu mine şi cu toată lumea. Îmi trimitea hăinuţe frumoase şi bunătăţi. De-acum, o am doar pe bunica.
Un gând rău îi răvăşi bruma de putere. Se sprijini de stâlpul biciuit şi aşteaptă ca Imdiola să-i iasă veselă în întâmpinare. Nu îndrăzni să-l întrebe de numele mamei şi aşteptă să audă izbitura ceaunului pe fundul de mămăligă şi sfârâitul scurt. Se auziră paşi greoi. Nu, nu era Imdiola.

De-asta nu venise să-l vadă. În camera întunecoasă, camera dragostei lor, cu mirosul plantelor medicinale puse la uscat, auzi ca-n vis confirmarea bănuielilor însoţite de valuri de plâns.
-A murit, spuse ea bocind în colţul basmalei, s-a omorât. Auzise toată lumea că nu mai ai şanse. A băut sodă caustică … S-a chinuit mult, sărăcuţa. A smuls totul de pe pereţi şi a ieşit pe câmp. S-a târât spre pădure, dar n-a mai ajuns. Unii te socoteau vinovat pe tine. Însă, ea te-a iubit mult şi n-a suportat povara a trei bărbaţi morţi în poala ei. Nu dorea ca fiul ei să fie o piedică între voi. Acum, el nu mă are decât pe mine. Dacă mor şi eu, rămâne al nimănui… Mai strâng din lucruri, am găsit repede un cumpărător. Să aibă el banii, când va fi mare şi eu voi fi moartă.

REQUIEM pentru Inima mea…

Metamorfoza

Franz KAFKA

Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.

«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. în jur se afla camera lui liniştită — o adevărată cameră omenească, deşi cam mică — cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atît de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe — căci Samsa era voiajor comercial — sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la gît : femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, pînă la cot.

Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorîtă de afară — căci se auzeau picurile de ploaie ţîrîind pe glaful de tablă — îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate smintelile astea», gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricîtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvîrcolindu-se, şi renunţă abia în clipa cînd începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care n-o cunoscuse pînă atunci.

«Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu ! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sînt mult mai nesuferite decît cele din magazinul părintesc de odinioară ; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă/se dracului toate astea !» Simţi o uşoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecît îndărăt, întrucît îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.

Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gîndi el, te tîmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu ! Aş zbura numaidecît. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă nu m-aş stăpîni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru ! Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cît poate mai aproape, deoarece şeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranţa ; cînd voi avea, odată, strînşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani pînă atunci — am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă ! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecît, întrucît trenul meu pleacă la cinci.»

Işi întoarse privirea spre deşteptătorul care ticăia pe dulap. «Sfinte Dumnezeule !» se sperie el. Era şase şi jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniştit înainte, trecuseră chiar de jumătate şi se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare deşteptătorul ? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru ; cu siguranţă că şi sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, cînd sună, mişcă pînă şi mobilele din loc ! De fapt, nu dormise prea liniştit, dar probabil că, în schimb, dormise cu atît mai adînc. Şi acum ce mai putea face ? Trenul următor pleca la şapte ; ca să-l prindă măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit ; dar colecţia de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simţea cîtuşi de puţin odihnit şi înviorat. La urma urmei, chiar dacă ar mai prinde trenul, de praftoriţa şefului tot nu scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a aşteptat la trenul de cinci şi a raportat de mult despre întîrzierea lui. Ăsta era omul şefului, n-avea nici şira spinării şi nici minte. Ce-ar fi să anunţe că este bolnav ? Ar fi penibil şi ar da de bănuit, întrucît Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu siguranţă că şeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor sociale, le va face reproşuri părinţilor pentru puturosul lor de fiu şi va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului Asigurărilor, pentru care nu există decît oameni sănătoşi, dar care umblă să scape de muncă. Şi, în cazul de faţă, oare n-ar cam avea dreptate ? Dacă făcea abstracţie de dorinţa de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul nejustificat după un somn atît de lung, în rest se simţea cu adevărat foarte bine şi avea şi-o poftă de mîncare cît se poate de zdravănă.

În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale — iar deşteptătorul tocmai arăta trei sferturi — cineva ciocăni uşurel la uşa de lîngă capul palului. „Gregor, strigă o voce — era a mamei — e şapte fără un sfert. N-aveai de gînd să pleci la drum ?” Ce voce blîndă ! Gregor se sperie singur, cînd îşi auzi glasul cu care răspunse : era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adînc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reţine şi care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decît în primul moment, după care rezonanţa lor se deforma într-atît, încît nici nu-ţi mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg şi să explice totul, dar, în împrejurările de faţă, se mărgini doar să spună : „Da, da, mulţumesc mamă, mă scol îndată ‘”. Datorită uşii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns şi plecă tîrşindu-şi paşii. Dar scurta discuţie atrase atenţia celorlalţi membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror aşteptări, Gregor mai era încă acasă ; şi iată-i numaidecît pe tatăl său bătînd încetişor, dar cu pumnul, în uşa laterală. „Gregor ! Gregor ! strigă el, ce s-a întîmplat ?” Apoi, după o scurtă tăcere îl soma încă o dată, cu glas mai gros : „Gregor ! Gregor !” La cealaltă uşă laterală îl chema încet, tînguitor, sora lui : „Gregor ! Nu te simţi bine ? Ai nevoie de ceva ?” Gregor răspunse în ambele direcţii : „Sînt gata, uite-mă”, şi se strădui ca, printr-o articulare cît mai îngrijită şi prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se şi întoarse la micul dejun, dar sora continuă în şoaptă : „Gregor, deschide, te implor !” Lui Gregor, însă, nici prin gînd nu-i trecea să deschidă, aşa că binecuvîntă obiceiul, dobîndit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate uşile în timpul nopţii, chiar şi acasă.

Mai întîi voia să se scoale în linişte, nestingherit, să se îmbrace şi mai ales să-şi mănînce micul dejun, şi abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucît băgase de seamă că, în pat, nu-şi putea aduna gîndurile. îşi aminti cum uneori, stînd culcat, simţea o uşoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziţie incomodă, şi cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula ; şi fu nespus de curios să vadă cum se vor sfîrşi halucinaţiile lui de astăzi. Nu se îndoia cîtuşi de puţin că schimbarea vocii nu era altceva decît simptomul prevestitor al unei răceli straşnice, boala profesională a tuturor voiajorilor.

Îi fu foarte uşor să dea plapuma la o parte : nu trebui decît să se umfle puţin şi ea căzu de la sine. Mai departe însă, îi veni foarte greu, întrucît era neobişnuit de lat la trup. Ar fi avut nevoie de mîini şi de picioare, pentru a se ridica în sus ; dar, în locul acestora, n-avea decît nenumăratele picioruşe, care se mişcau necontenit în toate felurile şi pe care, în plus, nici măcar nu le putea stăpîni. Dacă, la un moment dat, voia să îndoaie unul din ele, atunci acesta era primul care se întindea ; şi dacă, totuşi, izbutea pînă la urmă să execute cu el mişcarea dorită, celelalte se frămîntau, între timp, ca scăpate de sub control şi păreau cuprinse de o agitaţie dureroasă. «Numai să nu stau degeaba în pat», îi trecu lui Gregor prin minte.

Intîi vru să coboare cu jumătatea inferioară a corpului, dar această parte, pe care de altfel încă nici n-o văzuse şi despre care nu-şi putea face o idee precisă, se dovedi foarte greu de urnit din loc ; totul mergea nespus de încet ; şi cînd, în cele din urmă, cuprins de o furie aproape sălbatică, îşi adună puterile şi-şi făcu vînt înainte, fără a ţine seama de nimic, constată că greşise direcţia şi se lovi puternic de tăblia de la picioarele patului ; iar din pricina durerii tăioase care îl săgeta înţelese că tocmai partea inferioară a corpului era, pentru moment, probabil cea mai sensibilă.
De aceea încercă să coboare mai întîi cu jumătatea superioară a trupului şi întoarse, precaut, capul spre marginea patului. Lucrul acesta fu mai uşor de realizat şi, în ciuda lăţimii şi greutăţii, masa corpului urmă şi ea, încet, întoarcerea capului. Dar cînd se văzu, în cele din urmă, cu capul suspendat în gol, în afara patului, se temu să mai înainteze în felul acesta, întrucît, dacă şi-ar fi dat în sfîrşit drumul să cadă astfel, ar fi trebuit să se întîmple o adevărată minune ca să nu se aleagă cu o rană la cap. Şi, în nici un caz, nu trebuia să-şi piardă cunoştinţa ; aşa că, preferă să rămînă în pat.

Dar cînd, după ce repetă efortul, oftă adînc, căci se pomeni iarăşi în aceeaşi poziţie şi cînd îşi mai văzu şi picioruşele luptîndu-se aprig între ele, fără a putea găsi modalitatea de a le potoli şi de a le orîndui mişcările, îşi spuse din nou că e imposibil să mai rămînă în pat şi că lucrul cel mai înţelept era să facă orice sacrificiu, dacă întrevedea măcar o speranţă, cît de mică, să poată scăpa de acolo. Totodată nu pierdu însă prilejul să-şi amintească, printre picături, că e preferabil să chibzuiască liniştit şi chiar cît se poate de liniştit, decît să ia hotărîri disperate. În asemenea clipe îşi aţintea ochii pe fereastră, dar din păcate priveliştea ceţii matinale, care ascundea privirilor pînă şi clădirile de pe cealaltă parte a străzii, nu-i putea insufla nici încredere şi nici vioiciune.

ROMANIA sub Trei Dictaturi_11…

CULTURA NESTIUTHULUI – Nestiuth, Nebanuith, Nevisath_09…

2024 – NUAGD’Gurr – Femeia Apa…